Dacă te hrănești cu minciuni, n-ai nicio șansă pe lumea aceasta. În general, ticăloșii care falsifică istoria știu bine asta, de-aceea un nemernic precum Roller era o componentă importantă a regimului implementat după Război. Obsesia mea pentru istoria corectă vine dintr-o conștientizare a faptului că a-ți cunoaște istoria e nu doar o obligație, ci o necesitate. Rămânând cu minciunile, ești precum peștele care înoată în vin: se îmbată de la alcool și moare fericit.
Astăzi ne vom ocupa de o afacere pe cât de ticăloasă pe atât de ascunsă publicului. Iar motivele pentru care e atât de ascunsă ține de „rima” care există între vremurile de-atunci și cele de azi.
Totul începe pe la jumătatea secolului XIX, atunci când peisajul financiar autohton era unul destul de pestriț. De-a lungul țărilor române circulau tot felul de monede, iar necesitatea stabilirii unei parități între ele a făcut posibilă apariția zarafilor. Aceștia erau un fel de case de schimb ambulante, desfășurându-și activitatea, în general, în interiorul hanurilor. Pe măsură ce activitatea le creștea, zarafii intrau în zone ceva mai bănoase precum împrumutul sau, atunci când într-adevăr strângeau un capital important, finanțarea comerțului. E de la sine înțeles că, pe măsură ce acumulau capitaluri, zarafii mai căpătuiți renunțau treptat la comerțul ambulant cu bani din zona hanurilor pentru a-și face propriile sedii de unde să-și conducă afacerile. Așa se fondează primele bănci - în fapt, mai mult case de comerț - ale căror nume acum sunt practic necunoscute: Ghermani&fiii, Michel Daniel, Casa Sechiarii, Rodacanaki, Halfon&fiii, Frații Hillel Manoah sau Zani M. Chrissoveloni.
În acest peisaj pestriț, în anul 1848(ce an!), se fondează la București „Casa de comerț și bancă Jacob Marmorosch”, o instituție care se implică atât în comerțul cu materiale de construcții, coloniale și alte produse cu adaos comercial mare, cât și în creditare. Activitatea de creditare vine pe fondul unei necesități de sprijinire a partenerilor comerciali. Inițial Marmorosch oferă credit comercial clienților săi, însă, treptat, operațiunile financiare devin din ce în ce mai importante în activitatea instituției. Hotărâtor pentru traseul afacerii este asociatul lui Jacob Marmorosh(și cumnatul acestuia), bancherul Jacob Lobel. Acesta va marca prima expansiune a afacerii, care s-a făcut la Viena, Leipzig și Londra. Lucrurile merg bine, iar afacerea are succes.
În 1863, Jacob Marmorosch îl ia asociat pe Moriz Blanc, un adolescent de doar 16 ani care abia venise de la studii. E foarte ciudată apariția acestui personaj care va deveni cel mai important bancher al României. Mai mult, din acel moment afacerea își schimbă numele în Banca Marmorosch Blanc. După Războiul de Independență, Banca se conectează la marile afaceri ale României. Astfel, finanțează construcția de căi ferate și înființează o groază de afaceri industriale precum: Fabrica de Zahăr Chitila, Fabrica de Ciment de la Brăila sau Fabrica de Hârtie de la Scăieni. Cu aceste baze industriale, Banca finanțează lucrări ample de infrastructură, precum modernizarea Bucureștiului. Vă imaginați cum funcționa totul: Marmorosch semna un contract de împrumut care, într-o proporție covârșitoare, avea ca destinație achizițiile din firmele controlate de bancă. E logic pentru oricine că profiturile erau fabuloase.
Și nu doar acestea erau afacerile băncii. Cei care studiază istoria nu au habar că, în spatele poveștilor cu eroi și lupte tragice, stau băieții isteți care fac bani serioși. De-aceea, atunci când citiți despre Războiul de Independență ar trebui să știți și că exclusivitatea afacerii pentru achiziția de arme necesare acestui război a aparținut Marmorosch Blanc. La fel cu și iluzoria „modernizare” a armatei române a fost intermediată de aceeași bancă. Asta în cazul în care doriți să știți și motivele pentru care soldații români luptau în izmene. Și nu-i numai asta. Tot în perioada Primului Război Mondial, mai precis atunci când sediul Marmorosch a fost retras la Iași, începe prietenia dintre Aristide Blanc și un tânăr diplomat cu fața mongoloidă, pe numele său Nicolae Titulescu. V-am amintit întâmplarea pentru a vă scuti de alte întrebări legate de calitățile incredibile care l-au propulsat pe Titulescu în mafia puterii mondiale.
Astfel, având din plin „combustibil” în spate, Marmorosch Blanc devine unul dintre cei mai mari jucători la nivel european, găsindu-se în acționariatul unor bănci mari precum Darmstadter(Berlin), Pester Ungarische Kommerzial Bank(Budapesta) sau înființând de la zero instituții bancare precum Banca de Comerț și Depuneri din Salonic. Afacerile Băncii devin din ce în ce mai bănoase, ea finanțând nu numai comerțul, ci și mult mai bănoasele investiții publice. În 1923, Marmorosch, Blank &Co era o instituție globală, cu peste treizeci de reprezentanțe, dintre care se distingeau cele de la New York, Londra, Paris sau Istanbul și controlând afaceri din Anglia până-n China.
Aristide Blanc, fiul lui Moriz și moștenitorul imperiului bancar, învârtea exact așa cum dorea întreaga clasă politică autohtonă. El era și diplomat, și intermediar al statului(în 1914 a intermediat la Londra achiziția de arme pentru Regat) și mare afacerist. Era cel mai important și influent om din România și de aceea ștergerea sa din cărțile de istorie ar trebui să vă dea de gândit.
Mega-extinderea afacerii având capul de pod la București coincide cu cea mai mare criză financiară a secolului XX, cea din 1929. Criza de încredere lovește banca, iar deponenții îi iau cu asalt porțile. Devine logic că întreaga construcție grandioasă pică precum un castel făcut din cărți de joc.
Aceasta ar fi istoria pe scurt, dar dacă vom pătrunde în intestinele afacerii, vom vedea treburile cu adevărat puturoase. În 1923, Aristide Blanc fondează cu surle și trâmbițe Casa de Editură „Cultura Națională”, la cârma căreia îl pune pe istoricul Vasile Pârvan. Bietul Pârvan e doar o acoperire pentru planurile ticăloase ale lui Blanc. Acesta dotează cu cea mai nouă tehnologie propria editură și reușește practic acapararea întregii presă. Mai bine de 80% din presa de mare tiraj e controlată de acest personaj nebulos. A intra în gura lui era echivalentul unei sinucideri: absolut toată „presa”, la unison, te ataca și te trezeai peste noapte cel mai ticălos și detestat om din țară.
Individul e unul dintre artizanii din umbră ai readucerii lui Carol al II-lea pe tron. Pregătirea revenirii imbecilului s-a făcut temeinic, ziarele lui Blanc vânturând mereu „zvonul revenirii regelui pe tron” pentru a obișnui publicul. Cu toate că deviantului rege i se pusese în vedere de către cei din clasa politică să întrerupă relațiile cu gaura lui preferată, Elena Lupescu, la ceva timp după înscăunare, rapandula reapare în peisaj. Cel care-i adusese deviantului Carol al II-lea marea iubire era, desigur, bravul nostru bancher. N-o făcea gratuit. Prin intermediul curvei regale, Aristide îl controla pe prost exact așa cum dorea. Astfel ia naștere camarila regală și întreaga mafie care avea să secătuiască țara și s-o împingă în Război total nepregătită.
Relația cu regele îi permitea lui Blanc afaceri dintre cele mai oneroase. Spre exemplu, statul constata din când în când că o afacere de-a lui e cam prăpăpstioasă, că înghite bani de la Buget și că, pentru eficientizare, ar trebui privatizată. Așa că, de undeva din ceața economiei, apărea bancherul Aristide Blanc pe un cal alb și prelua acea afacere dezastruoasă. Și, pentru a o putea prelua, statul îi dădea credite în condiții deosebit de avantajoase, uneori chiar fără dobândă. Asta în ciuda faptului că, atunci când împrumuta statul, bancherul Aristide o făcea la dobânzi scandaloase. Și uite-așa, mai cu un împrumut, mai cu o șpăguță, bunul samaritean Aristide privatiza cam tot ce mișca în ograda statului. Doar de-aia era consilierul financiar al regelui. Rețineți că nu sunteți în anii 90, ci în perioada Interbelică, în acea atât de minunată perioadă pe care v-o descriu cu atâta culoare ticăloșii plătiți să vă facă mințile franjuri.
În mod evident, toate aceste coțcării ale lui Blanc aveau prețul lor. Familia Lupeascăi prospera, iar lui Carol nu i se refuza absolut nimic. Însă, băiat deștept, Aristide știa bine cum să iasă pe plus. Părea că nici Marea Criză nu l-ar putea îngenunchea. Treburile însă erau destul de sulfuroase. Deficitele Băncii Marmorosch Blanc începeau să iasă la iveală. Astfel, prin 1930, un raport secret întocmit de experți ai Societății Națiunilor, estima că Banca avea un deficit de aproape două miliarde de lei. Asta era ușor de intuit, mai ales în condițiile în care Aristide se deda la coțcării cu cecuri fără acoperire sau falsificate, acoperite în ultimă instanță de Banca Națională.
Cum începuse să se cam audă că banca lui Aristide e în rahat, Regele și Lupeasca au forțat tot felul de operațiuni dubioase. Astfel, Primăria București a fost obligată să cumpere cu un preț mult supraevaluat - jumătate de miliard de lei! - un teren de-al lui Blanc din Otopeni. Guvernul i-a concesionat aceluiași falit Regia Monopolului de Stat, iar Banca Națională a fost obligată să-i acopere deficitul. Gaura însă era mult mai mare, iar, într-un final, deviantul Carol al II-lea a vrut să naționalizeze activele Băncii, adică sursa găurii negre. Din fericire n-a reușit.
În 1931, deficitul Marmorosh Blanc ajunge la 3 miliarde de lei. Într-o ultimă sforțare se încearcă fuzionarea tuturor băncilor de pe piață, însă acestea refuză. E și logic de ce. Planul ar fi fost ca, după fuziune, vina pentru dezastru să se împartă între toți bancherii și astfel, Blanc să dispară într-o perdea ce ceață, statul român urmând să ajute necondiționat acea mega-entitate. Doar ar fi fost vorba de întreg sistemul financiar al țărișoarei, nu-i așa? Cum fuziunea este ratată, în 1931 Marmorosh Blanc intră în faliment.
Cei care cred că acesta a fost sfârșitul băncii se înșală. A fost o mică piedică deoarece, pentru redresarea băncii, lui Blanc i se cedează monopolul tutunului și al sării. Și uite-așa, impetuosul nostru aventurier se trezește împroprietărit cu unele dintre cele mai bănoase afaceri ale statului. Totul pentru a salva „ieconomia”, vă imaginați! Să vă mai spun că Aristide Blanc era adeptul interveției inteligente a statului în economie?
Terminarea Războiului și acapararea României au condus la naționalizarea Marmorosch Blanc. Teoretic ar fi trebuit să fie sfârșitul lui Aristide Blanc. Aiurea! Într-un mod aproape inexplicabil pentru unii care nu știau cum să fugă din țară, Aristide Blanc se întoarce în 1947 în raiul comunist de-aici. Și, în loc să i se pună cătușele, e trimis de către Maurer, împreună cu Nicolae Malaxa, ca reprezentant al guvernului pentru contacte cu Occidentul. Unul dintre stâlpii pe care se sprijinea Blanc era Ana Pauker, cea care găsise găzduire la ziarul care-i aparținuse, Adevărul. Vă spun asta ca să înțelegeți mai bine cam în ce conspirație intrase biata noastră țară.
Sorții însă nu i-au mai zâmbit așa cum se aștepta, astfel încât, în 1950, Blanc este arestat și aruncat în pușcărie. Se întâmplă deseori în istorie ca cei care conspiră să ajungă să cadă în propriile conspirații. Așa s-a trezit Aristide Blanc plimbat între Jilava și Pitești. Doar că „zânele” din Occident i-au zâmbit din nou și, în urma unui recurs forțat la presiuni din afară, Aristide Blanc este eliberat și i se permite să plece la Paris. Moare la 77 de ani, după o viață de furt și ticăloșie.
Cam aceasta ar fi, pe scurt, istoria Marmorosch Blanc, instituția parazit care și-a țesut viața pe spatele Regatului Român și-apoi al României Mari. Iată una dintre cele mai scandaloase și corupte instituții despre care în prezent nu se spune nicăieri nimic. Oare de ce?
Cred că e bine să știți ce s-a întâmplat pentru a înțelege ce urmează să vi se întâmple. Dacă aveți impresia că ați scăpat doar cu taxa aia de solidaritate pe care-o plătiți atunci când mergeți cu mașina la pompa de benzină, vă înșelați amarnic. Nu Bancorexul a fost Marmorosch Blanc, nu vă lăsați păcăliți cu acea paralelă. Adevărata Marmorosch Blanc de azi e în plină dezvoltare. Urmează vremuri interesante!
https://www.facebook.com/TrenduriEconomice/posts/905900653095233
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
Astăzi ne vom ocupa de o afacere pe cât de ticăloasă pe atât de ascunsă publicului. Iar motivele pentru care e atât de ascunsă ține de „rima” care există între vremurile de-atunci și cele de azi.
Totul începe pe la jumătatea secolului XIX, atunci când peisajul financiar autohton era unul destul de pestriț. De-a lungul țărilor române circulau tot felul de monede, iar necesitatea stabilirii unei parități între ele a făcut posibilă apariția zarafilor. Aceștia erau un fel de case de schimb ambulante, desfășurându-și activitatea, în general, în interiorul hanurilor. Pe măsură ce activitatea le creștea, zarafii intrau în zone ceva mai bănoase precum împrumutul sau, atunci când într-adevăr strângeau un capital important, finanțarea comerțului. E de la sine înțeles că, pe măsură ce acumulau capitaluri, zarafii mai căpătuiți renunțau treptat la comerțul ambulant cu bani din zona hanurilor pentru a-și face propriile sedii de unde să-și conducă afacerile. Așa se fondează primele bănci - în fapt, mai mult case de comerț - ale căror nume acum sunt practic necunoscute: Ghermani&fiii, Michel Daniel, Casa Sechiarii, Rodacanaki, Halfon&fiii, Frații Hillel Manoah sau Zani M. Chrissoveloni.
În acest peisaj pestriț, în anul 1848(ce an!), se fondează la București „Casa de comerț și bancă Jacob Marmorosch”, o instituție care se implică atât în comerțul cu materiale de construcții, coloniale și alte produse cu adaos comercial mare, cât și în creditare. Activitatea de creditare vine pe fondul unei necesități de sprijinire a partenerilor comerciali. Inițial Marmorosch oferă credit comercial clienților săi, însă, treptat, operațiunile financiare devin din ce în ce mai importante în activitatea instituției. Hotărâtor pentru traseul afacerii este asociatul lui Jacob Marmorosh(și cumnatul acestuia), bancherul Jacob Lobel. Acesta va marca prima expansiune a afacerii, care s-a făcut la Viena, Leipzig și Londra. Lucrurile merg bine, iar afacerea are succes.
În 1863, Jacob Marmorosch îl ia asociat pe Moriz Blanc, un adolescent de doar 16 ani care abia venise de la studii. E foarte ciudată apariția acestui personaj care va deveni cel mai important bancher al României. Mai mult, din acel moment afacerea își schimbă numele în Banca Marmorosch Blanc. După Războiul de Independență, Banca se conectează la marile afaceri ale României. Astfel, finanțează construcția de căi ferate și înființează o groază de afaceri industriale precum: Fabrica de Zahăr Chitila, Fabrica de Ciment de la Brăila sau Fabrica de Hârtie de la Scăieni. Cu aceste baze industriale, Banca finanțează lucrări ample de infrastructură, precum modernizarea Bucureștiului. Vă imaginați cum funcționa totul: Marmorosch semna un contract de împrumut care, într-o proporție covârșitoare, avea ca destinație achizițiile din firmele controlate de bancă. E logic pentru oricine că profiturile erau fabuloase.
Și nu doar acestea erau afacerile băncii. Cei care studiază istoria nu au habar că, în spatele poveștilor cu eroi și lupte tragice, stau băieții isteți care fac bani serioși. De-aceea, atunci când citiți despre Războiul de Independență ar trebui să știți și că exclusivitatea afacerii pentru achiziția de arme necesare acestui război a aparținut Marmorosch Blanc. La fel cu și iluzoria „modernizare” a armatei române a fost intermediată de aceeași bancă. Asta în cazul în care doriți să știți și motivele pentru care soldații români luptau în izmene. Și nu-i numai asta. Tot în perioada Primului Război Mondial, mai precis atunci când sediul Marmorosch a fost retras la Iași, începe prietenia dintre Aristide Blanc și un tânăr diplomat cu fața mongoloidă, pe numele său Nicolae Titulescu. V-am amintit întâmplarea pentru a vă scuti de alte întrebări legate de calitățile incredibile care l-au propulsat pe Titulescu în mafia puterii mondiale.
Astfel, având din plin „combustibil” în spate, Marmorosch Blanc devine unul dintre cei mai mari jucători la nivel european, găsindu-se în acționariatul unor bănci mari precum Darmstadter(Berlin), Pester Ungarische Kommerzial Bank(Budapesta) sau înființând de la zero instituții bancare precum Banca de Comerț și Depuneri din Salonic. Afacerile Băncii devin din ce în ce mai bănoase, ea finanțând nu numai comerțul, ci și mult mai bănoasele investiții publice. În 1923, Marmorosch, Blank &Co era o instituție globală, cu peste treizeci de reprezentanțe, dintre care se distingeau cele de la New York, Londra, Paris sau Istanbul și controlând afaceri din Anglia până-n China.
Aristide Blanc, fiul lui Moriz și moștenitorul imperiului bancar, învârtea exact așa cum dorea întreaga clasă politică autohtonă. El era și diplomat, și intermediar al statului(în 1914 a intermediat la Londra achiziția de arme pentru Regat) și mare afacerist. Era cel mai important și influent om din România și de aceea ștergerea sa din cărțile de istorie ar trebui să vă dea de gândit.
Mega-extinderea afacerii având capul de pod la București coincide cu cea mai mare criză financiară a secolului XX, cea din 1929. Criza de încredere lovește banca, iar deponenții îi iau cu asalt porțile. Devine logic că întreaga construcție grandioasă pică precum un castel făcut din cărți de joc.
Aceasta ar fi istoria pe scurt, dar dacă vom pătrunde în intestinele afacerii, vom vedea treburile cu adevărat puturoase. În 1923, Aristide Blanc fondează cu surle și trâmbițe Casa de Editură „Cultura Națională”, la cârma căreia îl pune pe istoricul Vasile Pârvan. Bietul Pârvan e doar o acoperire pentru planurile ticăloase ale lui Blanc. Acesta dotează cu cea mai nouă tehnologie propria editură și reușește practic acapararea întregii presă. Mai bine de 80% din presa de mare tiraj e controlată de acest personaj nebulos. A intra în gura lui era echivalentul unei sinucideri: absolut toată „presa”, la unison, te ataca și te trezeai peste noapte cel mai ticălos și detestat om din țară.
Individul e unul dintre artizanii din umbră ai readucerii lui Carol al II-lea pe tron. Pregătirea revenirii imbecilului s-a făcut temeinic, ziarele lui Blanc vânturând mereu „zvonul revenirii regelui pe tron” pentru a obișnui publicul. Cu toate că deviantului rege i se pusese în vedere de către cei din clasa politică să întrerupă relațiile cu gaura lui preferată, Elena Lupescu, la ceva timp după înscăunare, rapandula reapare în peisaj. Cel care-i adusese deviantului Carol al II-lea marea iubire era, desigur, bravul nostru bancher. N-o făcea gratuit. Prin intermediul curvei regale, Aristide îl controla pe prost exact așa cum dorea. Astfel ia naștere camarila regală și întreaga mafie care avea să secătuiască țara și s-o împingă în Război total nepregătită.
Relația cu regele îi permitea lui Blanc afaceri dintre cele mai oneroase. Spre exemplu, statul constata din când în când că o afacere de-a lui e cam prăpăpstioasă, că înghite bani de la Buget și că, pentru eficientizare, ar trebui privatizată. Așa că, de undeva din ceața economiei, apărea bancherul Aristide Blanc pe un cal alb și prelua acea afacere dezastruoasă. Și, pentru a o putea prelua, statul îi dădea credite în condiții deosebit de avantajoase, uneori chiar fără dobândă. Asta în ciuda faptului că, atunci când împrumuta statul, bancherul Aristide o făcea la dobânzi scandaloase. Și uite-așa, mai cu un împrumut, mai cu o șpăguță, bunul samaritean Aristide privatiza cam tot ce mișca în ograda statului. Doar de-aia era consilierul financiar al regelui. Rețineți că nu sunteți în anii 90, ci în perioada Interbelică, în acea atât de minunată perioadă pe care v-o descriu cu atâta culoare ticăloșii plătiți să vă facă mințile franjuri.
În mod evident, toate aceste coțcării ale lui Blanc aveau prețul lor. Familia Lupeascăi prospera, iar lui Carol nu i se refuza absolut nimic. Însă, băiat deștept, Aristide știa bine cum să iasă pe plus. Părea că nici Marea Criză nu l-ar putea îngenunchea. Treburile însă erau destul de sulfuroase. Deficitele Băncii Marmorosch Blanc începeau să iasă la iveală. Astfel, prin 1930, un raport secret întocmit de experți ai Societății Națiunilor, estima că Banca avea un deficit de aproape două miliarde de lei. Asta era ușor de intuit, mai ales în condițiile în care Aristide se deda la coțcării cu cecuri fără acoperire sau falsificate, acoperite în ultimă instanță de Banca Națională.
Cum începuse să se cam audă că banca lui Aristide e în rahat, Regele și Lupeasca au forțat tot felul de operațiuni dubioase. Astfel, Primăria București a fost obligată să cumpere cu un preț mult supraevaluat - jumătate de miliard de lei! - un teren de-al lui Blanc din Otopeni. Guvernul i-a concesionat aceluiași falit Regia Monopolului de Stat, iar Banca Națională a fost obligată să-i acopere deficitul. Gaura însă era mult mai mare, iar, într-un final, deviantul Carol al II-lea a vrut să naționalizeze activele Băncii, adică sursa găurii negre. Din fericire n-a reușit.
În 1931, deficitul Marmorosh Blanc ajunge la 3 miliarde de lei. Într-o ultimă sforțare se încearcă fuzionarea tuturor băncilor de pe piață, însă acestea refuză. E și logic de ce. Planul ar fi fost ca, după fuziune, vina pentru dezastru să se împartă între toți bancherii și astfel, Blanc să dispară într-o perdea ce ceață, statul român urmând să ajute necondiționat acea mega-entitate. Doar ar fi fost vorba de întreg sistemul financiar al țărișoarei, nu-i așa? Cum fuziunea este ratată, în 1931 Marmorosh Blanc intră în faliment.
Cei care cred că acesta a fost sfârșitul băncii se înșală. A fost o mică piedică deoarece, pentru redresarea băncii, lui Blanc i se cedează monopolul tutunului și al sării. Și uite-așa, impetuosul nostru aventurier se trezește împroprietărit cu unele dintre cele mai bănoase afaceri ale statului. Totul pentru a salva „ieconomia”, vă imaginați! Să vă mai spun că Aristide Blanc era adeptul interveției inteligente a statului în economie?
Terminarea Războiului și acapararea României au condus la naționalizarea Marmorosch Blanc. Teoretic ar fi trebuit să fie sfârșitul lui Aristide Blanc. Aiurea! Într-un mod aproape inexplicabil pentru unii care nu știau cum să fugă din țară, Aristide Blanc se întoarce în 1947 în raiul comunist de-aici. Și, în loc să i se pună cătușele, e trimis de către Maurer, împreună cu Nicolae Malaxa, ca reprezentant al guvernului pentru contacte cu Occidentul. Unul dintre stâlpii pe care se sprijinea Blanc era Ana Pauker, cea care găsise găzduire la ziarul care-i aparținuse, Adevărul. Vă spun asta ca să înțelegeți mai bine cam în ce conspirație intrase biata noastră țară.
Sorții însă nu i-au mai zâmbit așa cum se aștepta, astfel încât, în 1950, Blanc este arestat și aruncat în pușcărie. Se întâmplă deseori în istorie ca cei care conspiră să ajungă să cadă în propriile conspirații. Așa s-a trezit Aristide Blanc plimbat între Jilava și Pitești. Doar că „zânele” din Occident i-au zâmbit din nou și, în urma unui recurs forțat la presiuni din afară, Aristide Blanc este eliberat și i se permite să plece la Paris. Moare la 77 de ani, după o viață de furt și ticăloșie.
Cam aceasta ar fi, pe scurt, istoria Marmorosch Blanc, instituția parazit care și-a țesut viața pe spatele Regatului Român și-apoi al României Mari. Iată una dintre cele mai scandaloase și corupte instituții despre care în prezent nu se spune nicăieri nimic. Oare de ce?
Cred că e bine să știți ce s-a întâmplat pentru a înțelege ce urmează să vi se întâmple. Dacă aveți impresia că ați scăpat doar cu taxa aia de solidaritate pe care-o plătiți atunci când mergeți cu mașina la pompa de benzină, vă înșelați amarnic. Nu Bancorexul a fost Marmorosch Blanc, nu vă lăsați păcăliți cu acea paralelă. Adevărata Marmorosch Blanc de azi e în plină dezvoltare. Urmează vremuri interesante!
https://www.facebook.com/TrenduriEconomice/posts/905900653095233