Se strâng în pâlcuri mici, de câțiva oameni, și-ncep să urle. Sunt cam jegoși, se vede că se situează mai spre periferia societății. N-ai vrea să fii în preajma lor prea mult timp. Singurul lucru nou pe care-l afișează sunt bannerele. Și steagurile. Arsenal proaspăt, cu ștaif. Și-ar mai fi ceva: urlă tare, au plămâni, strigă a disperare.
Dacă i-ai lua la bani mărunți ai vedea că trăiesc numai din „urlătoare”. Unu e pensionat pe caz de boală, altul e șomer de când se știe, altul încasează „venitul minim garantat”. Teoretic le-ai spune asistați sociali, dar ei spun că sunt „dă dreapta”, pro corporații, pro inițiativă individuală și anticomuniști. Sunt convinși că fac bine, că sunt de partea „adevărului”, că luptă cu „ciuma roșie”, cu alte cuvinte, că ceea ce fac e eroic. Sunt inventați de doi vectori: securitatea și ONG-urile. Securitatea îi așează în teren așa cum șahistul împinge pionii „la sacrificiu”, iar ONG-urile îi îndoctrinează în tot felul de seminarii. Fiecare își urmărește propriul interes: securitatea luptă pentru puterea ei - absurd de mare, iar oengiștii pentru bănuții de zi cu zi. În fapt ei, urlătorii, sunt parte a lumii oengiste. Fiecare dintre ei e țuțer pe la vreo asociație „de apărare”, „de luptă” sau „de implementare”. Asta le e meseria.
Urletul lor e sincer pentru că are în el o componentă a foamei. Știu că trebuie să urle tare și credibil pentru că asta e pâinea lor. N-o fac, nu mănâncă. „Gura care nu spune o poveste nu mănâncă” se traduce la ei cu „gura care nu urlă credibil nu mănâncă”. Sunt plătiți direct proporțional cu decibelii pe care-i produc, dar chestia perversă e că banii le vin indirect. Nu le spune nimeni „mergi și urlă că-ți dau atâția bani”. Nu, mecanismul funcționează mult mai pervers: prima dată urlă, apoi vine un „om de bine” care le spune în romgleză ceva de genul „văd că la voi e rău cu ciuma roșie, așa că o să vă sprijin lupta”. Și le decartează ceva, un ban care, chipurile, e pentru sprijinul organizației, a idealului, a tuturor. În realitate aia le e solda, iar ei trebuie să demonstreze că treaba e nasoală, că lupta e nasoală. Iar gradul de nasoleală e direct proporțional cu decibelii produși.
De urlat nu urli aiurea. De-aia e nevoie de securitate, de omul „dă bine dă la sepepeu”. Ăla trece discret pe lângă „șăful” lor și-i spune șoptit: „mâine pă strada X la numărul Y, băgați împotriva lu' Dorneanu, că acolo stă el”. Și jap, apar fix când omul se întoarce obosit de la muncă. E o chestie care se repetă obsedant: „ținta” trebuie intimidată, fezandată, speriată. Trebuie să audă și prin somn „furia” lor. De-aici le vin banii și, cine știe, dacă vreun target e mai slab de nervi, poate-i scapă vreo palmă astfel încât „victima” să urle din toți bojocii cum c-a fost martirizată și astfel să mai crească finanțarea.
„Tehnologia” protestului nu e nouă. În lumea germană de după Primul Război Mondial era o constantă a politicii, inventată de cei care, pe acea vreme, visau o lume marxistă. Aceleași forțe sunt și acum în spatele limbricilor urlători, aceleași idealuri se doresc a fi impuse. Chiar dacă urlă împotriva „ciumei roșii”, idealul lor e adevărată lepră roșie a globalismului și a comunismului „de dreapta”, în care statul e înlocuit cu corporația. Și-atunci și și acum, lupta care se dă nu e pentru un ideal, ci pentru control, pentru împingerea populației în capcana unui clește ideologic, manipulat dibaci de isteții din spatele scenei. Odată câștigat meciul, odată înrobite mulțimile, urletul grupurilor de presiune va fi înlocuit de „brațul legii” și de milițianul încruntat de la colțul străzii care va veghea cu fermitate ca tu, robul noii lumi, să nu faci nici măcar un pas greșit, în afara traseului desenat de stăpâni.
De-aceea vă spun cât se poate de sincer: când îi vedeți că urlă, fiți conștienți că urlă a pustiu, că urletul lor e sărăcia și robia voastră. În spatele urletului lor isteric e ambiția stăpânilor lor care vă vor cu totul. Gândiți-vă bine și fiți conștienți că meciul e unul pentru trupurile și sufletele voastre. Iar dacă acest meci va fi câștigat, pierderea voastră va fi totală. La fel ca și câștigul lor.
https://www.facebook.com/TrenduriEconomice/posts/791161017902531
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
Dacă i-ai lua la bani mărunți ai vedea că trăiesc numai din „urlătoare”. Unu e pensionat pe caz de boală, altul e șomer de când se știe, altul încasează „venitul minim garantat”. Teoretic le-ai spune asistați sociali, dar ei spun că sunt „dă dreapta”, pro corporații, pro inițiativă individuală și anticomuniști. Sunt convinși că fac bine, că sunt de partea „adevărului”, că luptă cu „ciuma roșie”, cu alte cuvinte, că ceea ce fac e eroic. Sunt inventați de doi vectori: securitatea și ONG-urile. Securitatea îi așează în teren așa cum șahistul împinge pionii „la sacrificiu”, iar ONG-urile îi îndoctrinează în tot felul de seminarii. Fiecare își urmărește propriul interes: securitatea luptă pentru puterea ei - absurd de mare, iar oengiștii pentru bănuții de zi cu zi. În fapt ei, urlătorii, sunt parte a lumii oengiste. Fiecare dintre ei e țuțer pe la vreo asociație „de apărare”, „de luptă” sau „de implementare”. Asta le e meseria.
Urletul lor e sincer pentru că are în el o componentă a foamei. Știu că trebuie să urle tare și credibil pentru că asta e pâinea lor. N-o fac, nu mănâncă. „Gura care nu spune o poveste nu mănâncă” se traduce la ei cu „gura care nu urlă credibil nu mănâncă”. Sunt plătiți direct proporțional cu decibelii pe care-i produc, dar chestia perversă e că banii le vin indirect. Nu le spune nimeni „mergi și urlă că-ți dau atâția bani”. Nu, mecanismul funcționează mult mai pervers: prima dată urlă, apoi vine un „om de bine” care le spune în romgleză ceva de genul „văd că la voi e rău cu ciuma roșie, așa că o să vă sprijin lupta”. Și le decartează ceva, un ban care, chipurile, e pentru sprijinul organizației, a idealului, a tuturor. În realitate aia le e solda, iar ei trebuie să demonstreze că treaba e nasoală, că lupta e nasoală. Iar gradul de nasoleală e direct proporțional cu decibelii produși.
De urlat nu urli aiurea. De-aia e nevoie de securitate, de omul „dă bine dă la sepepeu”. Ăla trece discret pe lângă „șăful” lor și-i spune șoptit: „mâine pă strada X la numărul Y, băgați împotriva lu' Dorneanu, că acolo stă el”. Și jap, apar fix când omul se întoarce obosit de la muncă. E o chestie care se repetă obsedant: „ținta” trebuie intimidată, fezandată, speriată. Trebuie să audă și prin somn „furia” lor. De-aici le vin banii și, cine știe, dacă vreun target e mai slab de nervi, poate-i scapă vreo palmă astfel încât „victima” să urle din toți bojocii cum c-a fost martirizată și astfel să mai crească finanțarea.
„Tehnologia” protestului nu e nouă. În lumea germană de după Primul Război Mondial era o constantă a politicii, inventată de cei care, pe acea vreme, visau o lume marxistă. Aceleași forțe sunt și acum în spatele limbricilor urlători, aceleași idealuri se doresc a fi impuse. Chiar dacă urlă împotriva „ciumei roșii”, idealul lor e adevărată lepră roșie a globalismului și a comunismului „de dreapta”, în care statul e înlocuit cu corporația. Și-atunci și și acum, lupta care se dă nu e pentru un ideal, ci pentru control, pentru împingerea populației în capcana unui clește ideologic, manipulat dibaci de isteții din spatele scenei. Odată câștigat meciul, odată înrobite mulțimile, urletul grupurilor de presiune va fi înlocuit de „brațul legii” și de milițianul încruntat de la colțul străzii care va veghea cu fermitate ca tu, robul noii lumi, să nu faci nici măcar un pas greșit, în afara traseului desenat de stăpâni.
De-aceea vă spun cât se poate de sincer: când îi vedeți că urlă, fiți conștienți că urlă a pustiu, că urletul lor e sărăcia și robia voastră. În spatele urletului lor isteric e ambiția stăpânilor lor care vă vor cu totul. Gândiți-vă bine și fiți conștienți că meciul e unul pentru trupurile și sufletele voastre. Iar dacă acest meci va fi câștigat, pierderea voastră va fi totală. La fel ca și câștigul lor.
https://www.facebook.com/TrenduriEconomice/posts/791161017902531