Anatol Baconski, fiul lui Eftimie și al Liubei, s-a născut în comuna Cofa din zona Cernăuțiului, actualmente parte din teritoriul Ucrainei. Conform academicianului Eugen Simion, Baconsky este un nume de origine poloneză, al unui nobil polonez refugiat la Lozova care a înfiat un strămoș al tatălui actualului Baconschi, fostul ministrul demis de Boc și Băsescu după ce a catalogat manifestanții din Piața Universității drept o „mahala violentă și ineptă încolonată”. El mai fusese demis din MAE anterior și de premierul Tăriceanu. Una dintre bunicile poetului, deci o străbunică de-a lui Teodor Baconski dinspre partea tatălui, era ucraineancă (Pentru documentare: https://revistacultura.ro/nou/a-e-baconsky-i/ și https://revistacultura.ro/nou/a-e-baconsky-ii/). În ce privește originea dinspre ramura maternă aceasta este complet incertă, întrucât fiul celui care scria „Să traiască/ Stalin și poporul rus!/ el în țara românească/ Viață nouă ne-a adus!" sau „Trece o noapte, trece înc-o zi, / Lupta se
ascute între clase / Iar chiaburii se arat-a fi / Elemente tot mai
dușmanoase" este... „copil din flori”. Mai precis, tatăl l-a conceput din câte se spune pe patul unui salon al Spitalului Elias cu o focoasă doctoriță care a încercat să-l tămăduiască și trupește și sufletește.
Tatăl viitorului diplomat-jacuzzi și teolog de fițe susținător al „căsătoriilor între homosexuali” a fost un poet prolific în perioada comunistă, dar și un eseist și traducător redutabil.
După venirea la putere a lui Nicolae Ceaușescu, situația lui Baconski s-a îmbunătățit serios. Conform enciclopediei online wikipedia, tatăl lui Teodor Baconski a fost ales în comitetul de conducere al Uniunii Scriitorilor. Din această postură, A.E. Baconsky a călătorit în Occident, dar și în Iugoslavia. Deși a pus sub semnul întrebării noua „revoluție culturală” a lui Ceaușescu, A.E. Baconsky s-a bucurat de călătorii în Germania de Vest, Italia sau Ungaria. A murit în 1977, în timpul cutremurului din martie.
În perioada „socialismului realist”, Anatol Baconski a scris „sute de poezii” de acest fel, după cum arăta același academician în revista Cultura, de care s-a lepădat, cu „mâhnire și jenă”, ulterior.
Pentru cititorii mai tineri, redăm câteva dintre poeziile de care tatăl lui Teodor Baconski se lepăda „cu mâhnire și jenă”. Din Cotidianul:
Pe Lenin am să-l pot vedea, („Cântece de zi și de noapte”, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1954, pp. 46-49)
De mult îmi stăruie un gând:
Pe Lenin cum să-l văd dormind
În Mausoleul lui, departe, pe care-l văd în câte-o carte
Sau despre care-mi spun prieteni întorși în țară de curând –
Să-l văd cum odihnește lin,
Sub semnul vremii care trece,
Când iarna-și pleacă mâna-i rece
Pe zidul-naltului Kremlin.
(…) Ce-i care-au fost ne povestesc
Cum oamenii în valuri cresc,
Spre Mausoleu, din zi în noapte,
Pășind ușor, vorbim în șoapte;
Din toate colțurile țării veniți,
Acolo se întâlnesc.
De-i timp frumos ori mohorât
De-i frig, de-i ploaie ori zăpadă,
Pe Lenin vin mereu să-l vadă
Cum odihnește liniștit
Bătrânii își aduc aminte
De vremurile dinainte
Când glasul lui, vestind victorii
Chema la luptă muncitorii
Și parcă vorbele-i de-atuncea și-acuma
Le răsar în cuvinte.
(…) Afară neaua a-nghețat
Și viscolele-n zbor străbat
Și undeva-n Kremlin o rază de fereastră luminează –
O văd mineri, soldați, colhoznici, vreun activist îndepărtat
Acolo Stalin rând pe rând
Căi noi spre comunism croiește
Și ceas cu ceas își împlinește
Cutezătorul jurământ
O, ne-ncetat voi aștepta
Pe Lenin – când să-l pot vedea,
Să-i spun că razele pe care le-a dezlegat, nepieritoare,
s-aprind arzând mereu mai tare și luminează-n țara mea!
Un gând îmi stăruie mereu
Dar calea-i grea și-ndepărtată
Și nu știu de-am să ajung vreodată
Să-l văd dormind în Mausoleu.
(…) Și târnăcoapele când bat
Și stânca din adâncuri frântă
Și apele când se frământă
Vorbesc de Lenin ne-ncetat.
Și-atunci când vom sfârși cu bine,
Vor geme apele bătrâne
Și vor zbura prin mii de fire lumini cu taza lor subțire,
Luminând câmpii și sate, mișcând tractoare și combine,
Atuncea știu că-n fața mea
Printre căderile de ape
La fel de viu și de aproape
Pe Lenin am să-l pot vedea.
Lenin la Șușenskoe („Lenin la Șușenskoe”, volumul „Poezii”, Editura pentru Literatură și Artă a Uniunii Scriitorilor din R.P.R., București, 1950, pp. 84-86)
(…) În satul acela aruncat pe întinderile înghețate,
Țăranii l-au cunoscut atunci pe Ilici și l-au iubit
Pentru că el le aducea flacăra adevăratei vieți
Care trebuia să vină
Și le vorbea despre traiul lor necăjit
Când seara cobora înroșind zăpezile nesfârșite
Și, pe câmpii, urletele lupilor tăiau liniștea în bucăți mari
Lenin, în mijlocul țăranilor,
Spre inima lor cu bătăi limpezi și curate,
De câte ori vorbea, ochii i se aprindeau
Și pe fruntea înaltă lumina zvâcnea
Ca soarele într-o pădure de brazi –
Lumina care a purtat la luptă pe oamenii muncii,
Care îi poartă și azi
Și care îi va purta mereu până când
La orizont se va vedea ultima nemernicie arzând.
(…)Primăvara, pe acolo, venea aproape neobservată;
Zăpezile mai rămâneau până târziu, în vară,
Și Lenin, cu țăranii din Șușenskoe,
Se pregăteau să serbeze ziua de 1 Mai.
s-au adunat și el le-a vorbit
mai aprins ca oricând.
Tăceau toți – doar la sfârșit
Unul a-ntrebat: «Spune-ne Ilici,
Când vom serba liberi această zi, spunene-ne când»?
Și Lenin, îngândurrat, le-a răspuns: «Cât de curând».
Am încercat să-l cânt pe marele Ilici
În Siberia de atunci, îndepărtată și tristă,
Când într-o seară renii l-au adus,
Surghiunit de nemernicia țaristă.
Dar pentru Lenin oricare liră e atât de săracă!
Pe el îl vor cânta întotdeauna faptele lui mari
Și timpul îl va cânta mereu –
Bătând în pădurile adânci de stejari.
Colocviu cu inima mea (Anatol E. Baconsky, „Colocviu cu inima mea”, „Gazeta Literară”, anul II, nr. 45, joi 10 noiembrie 1955, p. 3)
Nu mă întreb partidul cum să-l cânt;
El a pătruns în cântecele mele
Ca soarele-n pădure, ca un vânt
Gonind pe boltă norii prevestitori de rele.
De mult a fost? Anii se duc sau poate
Ca fluturii-n gogoașe se închid –
Un tânăr se-ntâlnise prin cetate
Cu flacăra lozincii de partid.
(…) Nu mai cunosc torentul –
Mă uit și nu mai știu,
Al cui e chipul tânăr dintr-o poză…
Anii trecuți în lupte mari, înscriu
Singura, marea mea apoteoză.
(…) Nu mă întreb partidul cum să-l cânt
El m-a pătruns cu fulgerări de stele,
Incendiind, iluminând,
Codrii de mai ai tinereții mele.
Și de atunci cu fiecare rând
Ce-l scriu, cu fiecare răsuflare.
Chemarea lui în mine-o simt arzând
Și-o strig la poarta lui viitoare.
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.