FOTO: Calea Europeană
Asasinarea generalului iranian Qasem Soleimani de către americani a dat ocazia românului să arate care este starea reală, de fapt, a societății în care trăim. Îmi permit să fac o scurtă analiză a modului în care ne raportăm cu toții la acest eveniment.
În primul rând, acest gest ne-a dat ocazia să mai observăm că, cel puțin în lumea asta virtuală, par să fie din ce în ce mai puțini români care să aibă un punct de vedere bazat pe faptul acesta imuabil: sunt români, nu americani, iranieni sau belgieni.
Când mă gândesc la uciderea gen. Soleimani, eu ca român, îmi pun întrebarea: cum și în ce fel mă afectează pe mine, România, acest act? Sunt aliat al celui care a făcut actul, dar în același timp, n-am avut niciodată nimic de împărțit cu ținta. Cine e ținta? Iranul. Iranul este, a fost și va fi o mare putere a Orientului Mijlociu. O țară cu care, nu demult, făceam afaceri (în 2019, Iranul a cumpărat milioane de oi românești, bani care întrețin familii și afaceri). O țară cu care, poate, vom mai face afaceri.
Pe de altă parte, nici cu aliatul nu te poți pune rău. Și totuși, trebuie să avem în vedere gravitatea faptei: uciderea fără judecată a unui ofițer activ, comandant în funcție al unei structuri militare al unui stat suveran pe teritoriul unui alt stat! Reamintesc celor care aplaudă acest asasinat, că fără a fi condamnat de un tribunal internațional cu atribute în domeniu, respectivul iranian nu era decât un suspect, deci uciderea lui constituie o crimă. Până și naziștii au beneficiat de un proces.
Ca o paranteză: tind să cred că președintele Trump a fost forțat să ia această decizie pentru a-i împăca pe „vulturii războiului” din partidul său. Mă bazez pe declarația sa cum că asasinarea generalului „a evitat un război”. Este foarte probabil ca „vulturii” (neoconii) să-i fi cerut lovirea unor ținte din Iran ca represalii la atacul asupra ambasadei americane de la Baghdad, iar execuția lui Soleimani să fie compromisul ales de președinte. Un alt argument în favoarea ideii e că toți globaliștii au salutat gestul, vezi cazul Băsescu. Am încheiat paranteza.
În aceste condiții, nu pot să înțeleg tentativele deșănțate de justificare a acestui act din partea unora dintre noi, unii care de-altfel, stau întotdeauna cu „rule of law” în brațe. Oare nu ne dăm seama că această atitudine, născută fără îndoială din dorința de a „se pune bine cu America”, deschide o cutie a Pandorei? Dacă, mâine, rușii vor decide să asasineze vreun ofițer american aflat în misiune prin Est, motivând că plănuia acțiuni ostile împotriva Rusiei? Dacă americanii vor decide să-l asasineze pe Bashar al Assad sau pe președintele Chinei pe motiv că sunt „oameni răi”?
Nu ne dăm seama unde se poate ajunge? Ce conducător de structură militară sau de informații de top din lumea asta nu e „om rău”?
Este grav că întrebări precum cele de mai sus sunt puse de comentarori americani de prestigiu, precum Tucker Carlson sau Pat Buchannan, dar nu pot fi puse în România. Așa cum remarca și Alina Mungiu Pippidi (nu-mi vine să cred c-o citez, dar asta e), în democratica și normala Românie nu se poate discuta nimic, nicio întrebare nu se poate pune autorităților fără să fii acuzat de „filorusism”.
Apropo de asta, îi întreb pe cei care cred că „nouă nu ni se poate întâmpla”: credeți vreo secundă că alde Iohannis, Orban, Hellvig, Băsescu, Baconschi și restul generalilor care conduc această țară ar fi în vreun pericol în caz „de ceva”? Vă spun eu că nu: ăștia toți sunt conectați la rețele occidentale și vor zbura din țară înainte ca prima bombă să omoare primul român și ne vor îndemna la luptă din „durerosul exil” de la Paris, Berlin, Washington, etc. Majoritatea au deja copiii în străinătate, nu sunt aici ca să sufere consecințele politicii și sfaturilor lor dezastruoase.
Că situația poporului român este foarte gravă este reliefat și de trecerea neobservată a unui alt act grav: organul reprezentativ al Irakului, ales în urma unor alegeri recunoscute ca valide de întreaga lume, a cerut trupelor străine să părăsească teritoriul național. Printre aceste trupe, vă reamintesc, sunt și români. În aceste condiții, refuzul trupelor străine de a părăsi această țară le transformă în trupe de ocupație.
Da, Armata Română, împreună cu aliații ei, este acum cu acte-n regulă, o forță de ocupație a unui stat. Și iarăși mă întreb: ce avem noi de împărțit cu Irakul? Ce ne-au făcut nouă irakienii? Care sunt beneficiile acestui statut?
Vă reamintesc că într-o situație asemănătoare, Nicolae Ceaușescu a refuzat să lase trupele române să invadeze o altă țară, deși situația era mult mai grea decât acum. A refuzat această pată de pe obrazul istoriei naționale. Dacă el a putut, noi de ce nu putem azi? De ce nu putem măcar să discutăm despre asta? Este clar că singurul motiv pentru care trupele române se mai află acolo este teama ca nu cumva să-i supărăm pe americani plecând.(Conform comunicatului MAPN, românii nu au venit acasă, ci doar mutați în altă bază).
Tot aceeași teamă fiind cea care l-a făcut pe Iohannis să-l recunoască președinte al Venezuelei pe aventurierul Guaido, care, rămas acum și fără funcția din Parlament, părăsit de foștii colegi, a ajuns să miaune pe la garduri.
Iată cum, prin slugărnicia necondiționată, am reușit performanța de a ne compromite grav relațiile cu trei țări de pe două continente, într-un timp foarte scurt, state cu care nu am avut niciodată nimic de împărțit, ba chiar am avut și relații economice mutual avantajoase. Nu mai punem la socoteală modul absolut inutil în care ne-am compromis relațiile cu țări vecine precum Serbia și Bulgaria sau relațiile reci cu o mare putere care ne simpatizează, China.
Petrișor Peiu, fost consilier guvernamental și actualmente editorialist la ziare.com, scria într-un articol al amintitei publicații că una dintre cauzele celui mai mare eșec românesc din istorie, Al Doilea Război Mondial, a fost „încrederea oarbă într-o putere străină, pe seama căreia conducătorii noștri au lăsat totul”.
Deși e absolut corect ce-a scris el atunci, Petrișor Peiu nu a menționat și faptul că înainte de Germania, Bucureștiul transferase decizia politică în mâinile binomului anglo-francez, de la care aștepta salvarea.
Azi, România se găsește în aceeași situație: nu mai contează la nivel politic, militar, diplomatic. A transferat apărarea în sarcina aliaților (nu știu dacă știți, concepția strategică a Armatei Române este de forță de menținere a păcii, nu de apărare a teritoriului național), pozițiile cheie din economie și media sunt deținute de străini, iar politic nu mai avem niciun atribut al suveranității. Practic, mizăm totul pe o singură carte: economic se mizează totul pe un UE aflat în colaps și militar pe SUA, o țară aflată la mii de km de România. Chiar, ce ziceți, dacă vreodată o să-i rugăm pe americani să-și retragă trupele din țară, o s-o facă?
În aceste momente, când conflictele se încing peste tot, poporul român este anesteziat, părând să fie preocupat de cum se poate ghiftui și hăhăi mai des și mai repede. Din păcate, așa cum menționa și părintele Ilarion Dan, nu mai suntem un neam de creștini, iar un popor care se hrănește cu „Las Fierbinți”, „5Gang” și „Trăzniții” nu are cum să fie pregătit pentru ce va să vie.
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
De ce avem nevoie acum sunt următoarele (acum este un fel de a zice, durează de cel puțin 30 de ani):
1. O doctrină de Țară la care să achiesăm cât mai mulți
2. Un conducător care să fie în stare să o urmărească
3. Și mai ales un popor care să vrea și să poată să-l urmeze pe conducător, și nu să-l prăpădească până la sfârșit.
Nu merge una fără cealaltă, dar a 3-a mi se pare cea mai importantă și cel mai greu de realizat.
Ne transformă în ținte rusești. Atât.
Și curând, când se va porni furia ursului rusesc, vom fi pe lista lui.
Acum vreo 10 ani se zvonea că un părinte de la Petru Vodă (nu Iustin Pârvu, altul) ar fi profețit că rușii vor bombarda bazele americane din România.