În primul rând, studiile de gen nu sunt deloc erudiție, ci ideologie politică. Ele nu promovează pasiunea dezinteresată pentru cunoaștere. Singurul lor scop este să promoveze o agendă politică feministă și homosexualistă. Sunt asemănătoare ideologiei comuniste totalitare, care a provocat deja atât de mult rău României și a vecinilor săi. Acest lucru este evident și a fost deja admis anul trecut, când guvernul maghiar a refuzat să sprijine financiar programul de studii de gen la Universitatea Central Europeană (3), grăbind mutarea acesteia din Budapesta.

Faptul că studiile de gen sunt fundamental ideologice aproape că nu mai trebuie argumentat. Cercetătorii nu sunt deloc convingători în încercarea de a ascunde că promovează ceea ce ar trebui să studieze cu detașare critică: „Studiile feministe… înzestrează femeile pentru a transforma lumea într-una liberă de orice opresiune… [sunt] o forță pentru promovarea scopurilor feministe”, susține un manifest (4). Subiectele dezbătute la o conferință a Asociației Naționale a Studiilor Feministe (National Women’s Studies Association) includ „Activismul feminist din interior: conectarea campusului universitar la comunitate” și „Cum poate pedagogia feministă să predea rezistența” (5).

Este dificil de înțeles cum cercetători pretins serioși ar putea susține o astfel de propagandă politică ca fiind echivalentă cu domeniile, acceptate de mult timp, ale studiilor cu reputație. Rectorilor universităților care au cedat presiunilor pentru a se alătura curentului ar trebui să le fie rușine de lașitatea lor, pentru că au înjosit tradiții pe care le-au moștenit și au trădat încrederea pusă în ei.

Mai departe, studiile de gen vor otrăvi instituțiile românești cu ideologie și epurări. Deși cercetătorii susțin că apără „libertatea academică”, agenda lor prevede exact contrariul: distruge libertatea academică și elimină profesori de renume din universități - a făcut-o deja în Occident. Că un număr atât de mare de profesori universitari pot semna o astfel de scrisoare nu este o mărturie a autorității intelectuale pe care ar avea-o studiile de gen; în schimb, demonstrează că oamenii de știință care refuză să recunoască legitimitatea studiilor de gen ca disciplină academică sunt rapid eliminați din școli. Am documentat în mod indubitabil acest lucru în introducerea6 cărții mele despre politica sexuală (7).

Astăzi, practic niciun cadru de la nicio universitate din lumea occidentală nu se mai ocupă cu analiza critică sau evaluarea detașată a ideologiei sexuale. „În 2014, erau peste 200 de catedre de studii de gen/queer, aproape toate deținute de femei, și aproximativ treizeci de institute interdisciplinare de gen”, scrie Gabriele Kuby (8). Dar nici un cercetător nu a produs vreo critică sistematică pentru a contesta în mod fundamental adevărul sau integritatea acestor domenii ideologice. (K.C. Johnson de la Brooklyn College, citat mai jos, este, parțial, o excepție.) Cu toții au fost înlăturați sau intimidați. Știu acest lucru, pentru că eu am fost ultimul, înainte de a fi demis din lectoratul meu de la facultate, pentru că am scris (9) cărți și articole care descriu pericolele politicii sexuale.

Înspăimântate de critici, chiar și universitățile private, conservatoare și cu afiliere creștină (10) își „curăță” acum personalul didactic de oricine refuză să susțină ideologia sexuală radicală. Studiile de gen sunt de-acum imune la orice critici din interiorul universităților.

Cu alte cuvinte, ni se cere să credem că există unanimitate în mediul academic cu privire la faptul că agendele politice feministe și homosexualiste sunt pur și simplu chestiuni de cunoaștere faptică, echivalente cu istoria bizantină sau chimia organică.

Intelectualii care sugerează altfel sunt toți obligați să lucreze și să publice în afara universităților, iar multe cărți recente indică faptul că ceva nu este în regulă cu această dogmă cu care mediul universitar refuză să se confrunte: Gabriele Kuby, Revoluția sexuală globală. Distrugerea libertății în numele libertății (2014) (11); Jennifer Roback Morse, The Sexual Revolution and Its Victims (2015) (12); Wendy McElroy, Rape Culture Hysteria: Fixing the Damage Done to Men and Women (2016); Helen Smith, Men on Strike: Why Men Are Boycotting Marriage, Fatherhood, and the American Dream—and Why It Matters (2013); K.C. Johnson, The Campus Rape Frenzy: The Attack on Due Process at America’s Universities (2017).

În mediul academic, toată lumea știe că a publica așa ceva ar însemna sinucidere pentru cariera academică și ar însemna concedierea.

O excepție care întărește regula este Laura Kipnis, a cărei lucrare Unwanted Advances: Sexual Paranoia Comes to Campus (2017) a devenit obiectul unui proces federal, cu presiuni pentru a o revoca de la Universitatea Northwestern. Cartea mea, The New Politics of Sex: The Sexual Revolution, Civil Liberties, and the Growth of Governmental Power (2017) a fost posibilă doar pentru că am lucrat într-un colegiu care nu era finanțat de guvern, deși în cele din urmă și ei au cedat și mi-au desfăcut contractul. „Profesorii văd cum colegii lor sunt eliminați”, observă W. McElroy. „Se autocenzurează pentru a evita o soartă similară… Profesorii nu ascultă de logică, ci de vocea interioară a precauției pentru a-și asigura locul de muncă.”

Jay Belsky (13) a fost alungat de la Universitatea de Stat din Pennsylvania când a început dizidența față de „ortodoxia feministă” cu privire la efectele pe care le are asupra copiilor prezența în centre de zi instituționalizate (14). Edward Green (15) a trecut de la „erou” la „ticălos” în Școala de Sănătate Harvard atunci când a încălcat „ortodoxia” stabilimentului, demonstrând că prezervativele s-au dovedit mult mai puțin eficiente în prevenirea SIDA decât campaniile care încurajează abstinența. El însuși explică ideologic tratamentul la care a fost supus: „Cel mai rapid mod de a amuți critica prezervativelor a fost să sugerăm că credința religioasă, conservatorismul, fanatismul, patriarhatul, homofobia sau sexismul au poluat gândirea dizidentului”.

Și aici, excepțiile întăresc cu putere regula, deoarece puținii cărturari suficient de îndrăzneți pentru a contesta vreun punct de pe agenda sexuală radicală simt că trebuie mai întâi să-și arate apartenența de partid și opiniile ideologice corecte, atât de toxică este pentru carieră expunerea publică „de partea greșită” a subiectului.

„Autorul susține pe deplin egalitatea de gen în toate aspectele vieții”, anunță un universitar (16) în introducerea lucrării sale critice față de „industria” feministă a violului, publicată într-o revistă de drept aparent neutră, implorând ca concluziile sale „să nu fie confundate cu lipsa de preocupare pentru idealurile feministe.” Știe că lucrarea sa va fi examinată ideologic: „Cei care ar putea fi înclinați să respingă punctul de vedere al autorului sau remediul pe care îl susține ca fiind insensibile la nevoile victimelor violului, sau cumva anti-feministe, ar trebui să-și păstreze mintea deschisă.”

În niciun alt domeniu academic oamenii de știință nu trebuie să proclame, la începutul unor lucrări de cercetare științifică presupuse detașate și apolitice, că au anumite opinii politice sau că sunt afiliați unei anumite ideologii politice, pentru a-și publica lucrările profesionale. „Pentru informare, sunt dintotdeauna liberal-progresist de stânga”, scrie Green în critica sa față de politicile referitoare la SIDA, dominate de homosexuali și feministe. „Am susținut întotdeauna drepturile reproductive și libertatea sexuală și am petrecut mulți ani lucrând în domeniul contracepției, planificării familiale și în marketingul prezervativului. Nu sunt un adept activ al niciunei secte, confesiuni sau religii.” Green este, evident, rușinat de această auto-flagelare verbală și recunoaște: „N-ar trebui să fac aceste precizări, dar acesta este nivelul dezbaterii, unul în care se judecă concluziile pe baza vederilor politice și invers”.

Pe scurt, studiile de gen și domeniile conexe au restrâns deja libertatea academică în universitățile occidentale. Când Daphne Patai și Noretta Koertge (17) au intervievat cercetători din domeniul academic despre critica pe care o aduc programelor de studii feministe, „aproape fiecare femeie… a solicitat ca numele ei, afilierea și alte caracteristici care ar fi condus la identificare să nu fie dezvăluite”.

Pe scurt, semnatarii acestei scrisori nu sunt erudiți autentici și nu și-au atins pozițiile pe merit. Ei își datorează slujbele (18) epurării (19) adevăraților cercetători și înlocuirii lor cu o nomenklatură de sicofanți ideologici.

Acest lucru se va întâmpla și cu universitățile din România dacă lucrurile nu sunt oprite. De fapt se întâmplă deja, după cum reiese din faptul că mulți semnatari ai scrisorii sunt români înscriși în programe de studii de gen în universități occidentale.

De altfel, această pledoarie este finanțată de guverne care au un interes major în creșterea propriei puteri. Agenda raționalizează intervenția guvernului în viața privată a persoanelor de rând care nu au o platformă comparabilă pentru a se apăra de măsurile promovate de cercetători, instituții și publicații finanțate de govern, măsuri care îi descriu limpede drept jucători într-o competiție pentru „putere”.

Studiile de gen oferă pregătire ideologică pentru asistenții sociali, care sunt acum „trupele de șoc” ale bolșevismului sexual (20). Asistenții sociali au devenit adevărați „jandarmi în civil”, care nu sunt constrânși de garanțiile cerute unui polițist obișnuit. Ei încalcă în mod obișnuit libertăți civile de bază ale unor cetățeni care respectă legea - mai presus de toți, ale părinților. După cum au descoperit românii în infamul caz Bodnariu (21), a devenit o rutină ca asistenții sociali să preia forțat copii nevinovați din familiile lor, de la părinți care nu sunt vinovați de nicio încălcare a legii.

În acel caz, românii au oferit lumii un exemplu. Este din nou timpul ca românii să arate că nu pot fi intimidați de pretențioșii falși erudiți.

Guvernele ceh, maghiar și polonez au refuzat deja să finanțeze această formă de neo-bolșevism, iar acum România le poate urma exemplul. Astăzi, guvernele alese democratic sunt cele care protejează cu adevărat libertatea academică - și, în general, libertatea - pe care pseudo-erudiții finanțați de guvern încearcă să o anihileze.

 

 Stephen Baskerville are o experiență profesională de peste 3 decenii în universități din Statele Unite și Europa și este autor al cărții The New Politics of Sex: The Sexual Revolution, Civil Liberties, and the Growth of Governmental Power (Angelico, 2017). În iulie 2019 a fost concediat de la Colegiul Patrick Henry, unde preda Guvernământ. Ulterior s-a stabilit în România și începând de azi publica la ActiveNews analizele sale.

 

Traducere cu acordul autorului realizată de Bogdan Stanciu