Există o căruță de experți cărora salariații de la stat le stau în gât. Știu, sunt imbecili, dar frecvența cu care repetă slogane seci și aberațiile pe care le spun devin la un moment dat aberante. Asta se întâmplă de pe vremea în care ticălosul național băsescu s-a apucat să vorbească despre „omul gras - salariatul de la stat - pe care-l cară în spate omul slab - salariatul privat”. O comparație tembelă, pe care numai un imbecil precum băsescu putea s-o facă.
Culmea e că există în continuare cretini care au impresia că statul poate funcționa fără salariați. De obicei ăștia sunt aceiași cu cei care sunt extrem de supărați pe serviciile oferite de către stat. Ei, desigur, nu realizează că pentru a le oferi servicii statul are nevoie de salariați. Nu! Sunt atât de proști încât nu au habar că medicii, asistentele, profesorii s.a.m.d. sunt, într-o proporție covârșitoare, angajați la stat pentru a le oferi servicii gratuite.
Un alt mit este cel al statului minimal, introdus tot în acea perioadă se tristă amintire, a băsismului agresiv. Cei care-o mestecă n-au habar că, la extrem, stat minimal înseamnă servicii medicale(inclusiv cele de urgență), servicii de securitate, servicii de intervenție(gen pompieri) s.a.m.d. exclusiv private. Revoltații ăștia își imaginează că dacă s-ar micșora numărul de salariați de la stat lor le va fi mai bine. Aiurea. În fapt treburile stau tocmai invers.
O să dau un exemplu simplu: sistemul de sănătate. Fiind public, funcționarea sa este susținută atât de oamenii sănătoși cât și de cei bolnavi. Mai mult, ca salariat ești obligat să contribui, indiferent dacă beneficiezi sau nu de el. În cazul unui sistem exclusiv privat, cei care plătesc funcționarea sistemului vor fi cei bolnavi. Desigur, există varianta asigurărilor de sănătate, dar și aici situația e problematică întrucât se introduce o nouă instituție în ecuație care trebuie să-și maximizeze profitul. Chiar și un prost poate înțelege că sistemul de stat e o plăcintă din care se înfruptă strict pacienții, în timp ce un model total privat ar mai introduce în ecuație proprietarii spitalelor care ar trebui să înregistreze profit și pe cei ai sistemului de asigurări care, de asemenea, ar trebui să facă profit. Așadar, din marea plăcintă a sănătății ar trebui scăzute profiturile celor două entități, rezultând un cost mai mare pe pacient. Asta doar la o privire superficială. În fapt, într-un sistem pur privat s-ar crea dezechilibre fantastice deoarece investitorii ar fi interesați doar de serviciile cele mai rentabile, uitând de cele mai puțin rentabile sau cele care tratează cazurile cu o incidență rară. Ca să nu mai vorbim că, în cazurile în care bugetul sănătății nu e suficient pentru funcționarea sistemului, statul îl suplimentează prin realocări bugetare. În cazul unui sistem privat așa ceva este imposibil.
În fapt, statul minimal se traduce în costuri uriașe pentru cetățean deoarece tendința normală a investitorului este aceea de a-și maximiza profiturile, iar calea cea mai simplă, după acapararea pieței, este aceea de creștere a costurilor și de scădere a calității serviciilor. Lăsați la o parte legenda cu concurența care reglează totul că e un fals mit introdus în ecuație de cei interesați.
Atât deocamdată cu partea teoretică. Să trecem la cea practică, anume la dimensiunea sistemului public. Dacă stai să-i asculți pe prostovani, ai avea impresia că statul român e cocoșat de numărul de bugetari pe care-i are. E o iluzie. În România numărul angajaților la stat este de aproximativ 15%. Culmea, în SUA, procentul angajaților la stat e mai mare, ajungând la aproape 16%! În mult prea liberala Anglie, procentul ajunge la 21%! Mai vreți exemple? În Franța avem un incredibil 24%. Luați asta cu mențiunea că posturile franțuzești de propagandă - RFI, Europa FM, etc. - sunt bastioane de luptă împotriva angajaților publici de la noi. În Germania, statisticile OECD ne spun că avem tot cam 15% angajati la stat. În Olanda avem 17%, iar în Belgia 19%. Între statele Estice, distingem Polonia cu 17%, Ungaria cu 24% și Republica Cehă în linie cu noi, adică 15%. Vă vine să credeți că cei mai optimizați din Uniunea Europeană sunt grecii? Știu, nu credeți, dar la ei statul are doar 11%!
Acestea sunt cifrele chioare. Orice imbecil ar putea distinge între realitate și propagandă. Asta, desigur, dacă ar avea o brumă de rațiune. Însă, din păcate, s-a ajuns atât de departe în imbecilizarea populației încât indiferent de argument, prostul se uită doar la ăla care-l manipulează
https://www.facebook.com/TrenduriEconomice/posts/797818823903417
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
Culmea e că există în continuare cretini care au impresia că statul poate funcționa fără salariați. De obicei ăștia sunt aceiași cu cei care sunt extrem de supărați pe serviciile oferite de către stat. Ei, desigur, nu realizează că pentru a le oferi servicii statul are nevoie de salariați. Nu! Sunt atât de proști încât nu au habar că medicii, asistentele, profesorii s.a.m.d. sunt, într-o proporție covârșitoare, angajați la stat pentru a le oferi servicii gratuite.
Un alt mit este cel al statului minimal, introdus tot în acea perioadă se tristă amintire, a băsismului agresiv. Cei care-o mestecă n-au habar că, la extrem, stat minimal înseamnă servicii medicale(inclusiv cele de urgență), servicii de securitate, servicii de intervenție(gen pompieri) s.a.m.d. exclusiv private. Revoltații ăștia își imaginează că dacă s-ar micșora numărul de salariați de la stat lor le va fi mai bine. Aiurea. În fapt treburile stau tocmai invers.
O să dau un exemplu simplu: sistemul de sănătate. Fiind public, funcționarea sa este susținută atât de oamenii sănătoși cât și de cei bolnavi. Mai mult, ca salariat ești obligat să contribui, indiferent dacă beneficiezi sau nu de el. În cazul unui sistem exclusiv privat, cei care plătesc funcționarea sistemului vor fi cei bolnavi. Desigur, există varianta asigurărilor de sănătate, dar și aici situația e problematică întrucât se introduce o nouă instituție în ecuație care trebuie să-și maximizeze profitul. Chiar și un prost poate înțelege că sistemul de stat e o plăcintă din care se înfruptă strict pacienții, în timp ce un model total privat ar mai introduce în ecuație proprietarii spitalelor care ar trebui să înregistreze profit și pe cei ai sistemului de asigurări care, de asemenea, ar trebui să facă profit. Așadar, din marea plăcintă a sănătății ar trebui scăzute profiturile celor două entități, rezultând un cost mai mare pe pacient. Asta doar la o privire superficială. În fapt, într-un sistem pur privat s-ar crea dezechilibre fantastice deoarece investitorii ar fi interesați doar de serviciile cele mai rentabile, uitând de cele mai puțin rentabile sau cele care tratează cazurile cu o incidență rară. Ca să nu mai vorbim că, în cazurile în care bugetul sănătății nu e suficient pentru funcționarea sistemului, statul îl suplimentează prin realocări bugetare. În cazul unui sistem privat așa ceva este imposibil.
În fapt, statul minimal se traduce în costuri uriașe pentru cetățean deoarece tendința normală a investitorului este aceea de a-și maximiza profiturile, iar calea cea mai simplă, după acapararea pieței, este aceea de creștere a costurilor și de scădere a calității serviciilor. Lăsați la o parte legenda cu concurența care reglează totul că e un fals mit introdus în ecuație de cei interesați.
Atât deocamdată cu partea teoretică. Să trecem la cea practică, anume la dimensiunea sistemului public. Dacă stai să-i asculți pe prostovani, ai avea impresia că statul român e cocoșat de numărul de bugetari pe care-i are. E o iluzie. În România numărul angajaților la stat este de aproximativ 15%. Culmea, în SUA, procentul angajaților la stat e mai mare, ajungând la aproape 16%! În mult prea liberala Anglie, procentul ajunge la 21%! Mai vreți exemple? În Franța avem un incredibil 24%. Luați asta cu mențiunea că posturile franțuzești de propagandă - RFI, Europa FM, etc. - sunt bastioane de luptă împotriva angajaților publici de la noi. În Germania, statisticile OECD ne spun că avem tot cam 15% angajati la stat. În Olanda avem 17%, iar în Belgia 19%. Între statele Estice, distingem Polonia cu 17%, Ungaria cu 24% și Republica Cehă în linie cu noi, adică 15%. Vă vine să credeți că cei mai optimizați din Uniunea Europeană sunt grecii? Știu, nu credeți, dar la ei statul are doar 11%!
Acestea sunt cifrele chioare. Orice imbecil ar putea distinge între realitate și propagandă. Asta, desigur, dacă ar avea o brumă de rațiune. Însă, din păcate, s-a ajuns atât de departe în imbecilizarea populației încât indiferent de argument, prostul se uită doar la ăla care-l manipulează
https://www.facebook.com/TrenduriEconomice/posts/797818823903417