Viața cotidiană a românilor este într-o continuă schimbare, mulți dintre noi alergând zi de zi pentru un trai mai bun, însă mulți dintre noi ajung să nu se mai bucure de micile frumuseți ale vieții.

Pe blogul Eugeniei Crainic este prezentată povestea unei familii care a renunțat la vilă, mașini și luxul în care trăiau pentru a se muta într-o zonă mai greu accesibilă pentru oamenii de rând.

Aceștia și-au amenajat pe acel petec de pământ tot ceea ce aveau nevoie pentru a duce o viață normală, fără stres și fără ritmul susținut cu care erau obișnuiți înainte de această schimbare.

Pe lângă acestea, au renunțat să își mai trimită copiii la școală, fiind școliți de părinți după un program bine stabilit, iar rezultatele nu au întârziat să apară, copiii vorbind „toți trei câte două limbi străine și recită versuri din clasici cu plăcere”.

„Fusese un inginer respectat, la una din cele mai mari fabrici cu capital integral german din județul Arad. Extrem de inteligent, cu studii și postuniversitare inclusiv în străinătate, vorbitor de patru limbi străine, elevat, erudit. Cu patru ani mai tânăr decât mine. S-a căsătorit cu ani în urmă cu o profesoară, la rândul ei apreciată și cu o carieră de succes în față. Au urmat trei copii, extrem de frumoși și isteți, crescuți într-o atmosferă caldă, de bun-simț, înscriși la cele mai bune grădinițe și școli din oraș. O bucurie, toți cinci. Salariul tatălui, pentru munca deosebit de laborioasă și extenuantă, adesea, de la fabrica unde era angajat, era un salariu cu care familia ar fi putut trăi în condiții excelente nu doar în România, ci în orice țară europeană, fără nici cea mai mică problemă. Ca atare, au urmat, inevitabil, vila, mașinile, luxul, bunăstarea.

La puțin timp însă, a urmat și… nici nu știu cum să-i zic. A urmat… saturația. Nivelul de la care nu s-ar mai fi putut urca mai sus cu niciun milimetru. Apogeul. Starea aceea de intensitate maximă a unui fenomen, de satisfacere materială extremă, de la care nu mai există nicio treaptă în sus. Scara s-a oprit, brusc, acolo. O stare, ca s-o explic cât pot de bine, care friza plictiseala, oboseala, ba chiar dezgustul. De tot și de toate. De șefi, de program prelungit, de termene, de condiții, de tot ce trebuia să facă acest om pentru a fi plătit atât de bine (iar când spun „atât de bine” nici nu îndrăznesc să vă dezvălui ce sumă avea drept salariu). Cât despre soție, ajunsese să i se facă dor de el. Să-l vadă tot mai rar. Să nu mai înțeleagă nimic din ceea ce începuse bine, prin a fi o căsnicie perfectă, a doi oameni care se iubeau și care visau să trăiască împreună.

Și atunci a urmat… DICIZIA. Marea DECIZIE. Soții au vândut vila, două dintre mașini și tot ce-au avut mai de preț, au demisionat din locurile unde munceau, și-au cumpărat două hectare de pământ la cota 800, într-un județ din nord-vestul țării, unde cel mai apropiat vecin ar putea ajunge doar după o oră bună de mers pe jos, și-au construit o casă din lemn, zdravănă, cu tot ce e nevoie în ea, au tras apă, curent, au împrejmuit locul, au cumpărat capre, ponei, gâște, găini și multe altele și au spus adio, pe veci, vieții pe care au avut-o până în momentul acela. Mănâncă strict ce-și cultivă, își cresc copiii liberi, pe dealurile acelea, niciunul nu mai merge la școală, fiind școliți, între ore exacte, zilnic, de propriii părinți, iar de trei ani, familia n-a dat niciun semn că ar vrea să revină vreodată la viața de dinainte, deși foarte mulți dintre cunoscuții lor au făcut pariuri sănătoase pe tema asta.

Recent, ai mei i-au vizitat. Și de când s-au întors nu vorbesc decât despre asta. Despre ce sistem de încălzire a construit inginerul, despre ce cuptor de pâine au, despre faptul că n-au nevoie de nicio cumpărătură, despre cum mănâncă strict ce produc, despre cum s-au uitat copiii de ciudat la dulciurile primite cadou, nefiind sănătoase – nici nu le-au atins –, despre răcitorul atât de special, adică o încăpere săpată în pământ și tapetată cu piatră, în care alimentele și băuturile, vară-iarnă, sunt menținute la circa cinci grade Celsius, la aerul incredibil de-acolo, la verdeață, la mâncare, la buna-creștere a copiilor, care deja vorbesc, toți trei, câte două limbi străine și recită versuri din clasici cu plăcere, citesc beletristică sau se ocupă, extrem de pasionați, de musafiri, cărora le explică, în termenii cei mai inginerești cu putință, ce a făcut tatăl lor acolo.”, povestește autoarea.

Citește AICI întreaga poveste