Comentariu la o Sentință de ultimă oră a Judecătoriei Sectorului 1

Sentința a fost dată, în apărarea cu orice preț a fostului prim-ministru și a Guvernului, prin încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

Subsemnatulm-am adresat instanței de judecată în legătură cu aceste două declarații publice ale numitului Florin Vasile Cîțu, la data faptelor prim-ministrul Guvernului României:

- atitudinea persoanelor care "se împotrivesc acțiunilor pe care le ia Guvernul de a opri pandemia sunt similare cu acțiunile unor teroriști”

- „Ceea ce facem noi acum este sa eliminam acele voci care mai exista impotriva acestei campaniei de vaccinare”.

În calitate de publicist colaborator al publicației ActiveNews, care printr-un număr de articole am adus critici unor măsuri luate de Guvern în perioada pandemiei, am reclamat că declarațiile de mai sus m-au vizat inclusiv pe subsemnatul în mod discriminator, ofensator și intimidant. Am indicat drept temei legal norma specială a art. 2 alin. (1) și art. 15 din Ordonanța nr. 137/2000: „Constituie contravenție, conform prezentei ordonanțe, dacă fapta nu intră sub incidența legii penale (...), acel comportament care are ca scop sau vizează atingerea demnității ori crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, îndreptat împotriva unei persoane (...) și legat (...) de convingerile (...) acesteia.”Prin încălcarea normelor de drept indicate, subsemnatul am fost în mod evident discriminat în raport cu ceilalți colegi publiciști, care au avut alte „convingeri” și care au exprimat alte opinii decât subsemnatul, favorabile tuturor măsurilor Guvernului.

Am reclamat de asemenea instanței faptul că am fost vătămat în dreptul la demnitate, drept garantat oricărei persoane prin art. 72 din Codul civil: art 72 - "Dreptul la demnitate (1) Orice persoană are dreptul la respectarea demnității sale. (2) Este interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane”.

Cu pretenția unei soluționări imparțiale a cauzei, d-na judecătoare Cristina Alexandra Belu a procedat, în mod vădit interesat, la o răsturnare caricaturală a realității de fapt și de drept din dosar. Avocat din oficiu a prim-ministrului, dânsa s-a preocupat practic exclusiv de justificarea declarațiilor inacceptabile ale fostului prim-ministru, declarații nemaiîntâlnite în vreo societate democratică. Constituie un fals susținerea din Sentință (pag. 11 paragr. 2) potrivit căreia: "Reclamantul susține că prin exercitarea dreptului la liberă exprimare garantat de art. 10 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, pârâtul i-a adus atingere dreptului său la viață privată garantat de art. 8 din același act normativ”. Subsemnatul am reclamat nu ce pretinde instanța, ci, în mod inechivoc, cele arătate în precedentele două paragrafe: anume că, prin violarea legii, am fost supus unei discriminări și că mi-a fost adusă atingere onoarei și reputației.

Instanța susține că declarațiile prim-ministrului s-ar fi încadrat în limitele libertății de exprimare, sens în care se pretează la un alt fals, de data aceasta cu privire la jurisprudența CEDO în materia limitelor în discuție. Astfel - așa cum instanța reține în mod corect, dar printr-o răsturnare caricaturală a raționamentului jurudic - CEDO a stabilit ani mulți la rând că limitele libertății de exeprimare sunt într-adevăr mai largi și că "acoperă nu numai informațiile și ideile primite favorabil sau cu indiferență ori considerate inofensive, dar și pe acelea care ofensează, șochează sau deranjează”. Numai că CEDO a decis astfel în beneficiul libertății presei, deci al ziariștilor, care se impun apărați de abuzurile „conducătorilor politici”, iar nu pentru a-i apăra (cum tocmai face în prezenta speță judecătoarea Cristina Alexandra Belu) pe politicienii abuzivi, care-și insultă, amenință și discriminează proprii cetățenii și ziariști.

Desigur, că și politicienii, asemeni oricăror persoane, au garantată libertatea de exprimare. Însă în exercițiul acestei libertăți ei nu-și pot permite orice - deci nici să discrimineze, să intimideze alte persoane, și nici să le insulte iresponsabil, să le prejudicieze onoarea și reputația. Aceste restrângeri ale libertății de exprimare decurg din textele de lege pe care le-am indicat mai sus, dar și din Constituția României și Convenția europeană (art. 10 alin. 2): Exercitarea acestei libertăți "comportă îndatoriri și responsabilități și pentru protecția reputației sau a drepturilor altora”). Acestui argument, pe care l-am adus și prin cererea de chemare în judecată, d-na judecătoare pretins imparțială nu a răspuns în pretinsa ei Sentință.

A făcut însă altceva, la fel de oribil în fond și nelegal în formă. A susținut că insultele și amenințările politicianului ar putea fi justificate de gravitatea "pandemiei, care la nivel mondial afectează milioane de vieți, generând o criză globală de sănătate, economică, socială și umanitară fără precedent”. Însă, dincolo de această lozincă politică găunoasă, pentru ca faptele fostului prim-ministru să nu constituie tot atâtea încălcări ale legii ("fapte ilicite”, deci), d-na judecătoare ar fi trebuit să spună dacă în România, pe timpul pandemiei, a fost adoptată vreo lege prin care să se fi restrâns vreunul dintre drepturile violate subsemnatului prin declarațiile iresponsabile ale prim-ministrului; pentru că atât Convenția europeană cât și Constituția României (art. 53) stabilesc că exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege. Iar o asemenea lege n-a existat în România!

Dar doamna judecătoare s-a fofilat să clarifice nu doar acest aspect, crucial și el în prezenta cauză, dar și spună în ce mod insultele și amenințările proferate de politician la adresa ziariștilor și cetățenilor proprii, pe care ea le-a justificat servil, au ajutat în lupta cu "criză globală de sănătate, economică, socială și umanitară fără precedent”.

În sfârșit, criteriul pe baza căruia am fost discriminat, și pe care d-na judecătoare pretinde în mod necinstit că "instanța nu-l poate identifica” este cel al „convingerilor” (potrivit textului citat mai sus din art. 15 al Ordonanței nr. 137/2000), criteriu pe care l-am indicat ca atare, inechivoc, și prin cererea de chemare în judecată.