1962. Ken Kesey publica Zbor deasupra unui cuib de cuci, o carte foarte bine primită de public și ecranizată în 1975 de regizorul Milos Forman. Filmul este recompensat în același an cu nu mai puțin de cinci premii Oscar. Scenariul este generos: un sanatoriu, o mână de bolnavi psihic, o soră medicală cu ochi înghețați, un director anonim și un nou venit, pe jumătate ciudat vicios și pe jumătate erou. 

Un rol major în povestea lui Ken Kesey sau în ecranizarea lui Forman, la fel ca la orice încercare de a vindeca un psihic atrofiat, îl are Terapia de grup, Cercul mărturisirii. Anonimii stau așezați în colier, cu scăunelele puse ordonat. Ei schițează în tuș, inconștient, o buclă închisă de însuși stăpânul vieților lor, sora Ratched: ea stă în rând cu ei, prinzând, ca o clamă, șiragul. Deși le coordonează în mod evident mărturisirile, deși toți ochii măriți, ca de pești fierți se îndreaptă spre ea, sora Ratched se așează alături de ei. Iar asta este foarte important! 

În cerc se derulează cu încetinitorul, fragmentat și rudimentar Povestea, fiecare poveste. Se revine, iar și iar, după neștiute căi neuronale, la de ce și la cum și la ce-ar fi fost dacă. Sub ochiul profesionist al psihiatrului/psihologului, cazurile se precipită iar viețile distruse stau înșirate și se întrepătrund spre a se lărgi valsând, apoi apropiindu-se iar pentru a se îndrepta în grup către un liman. Pare de necrezut metoda pentru un novice: ei își pasează unul altuia responsabilitatea, își feresc privirile iar psihologul-gardian le pândește trăirea și le amplifică vinovățiile. Și nu se lasă fără o concluzie. 

Și nici nu știi cine e mai important, mărturisitorul sau spectatorii. Fiindcă cei care ascultă și comentează par tot mai căzuți, mai apatici și mai fosile. Zi după zi. Înăuntrul sanatorului nu se întâmpla nimic spectaculos. Sedați, triști și cu greu orientați parcurgeau rutina, își târâiau papucii, se hlizeau adormiți și nu se jigneau decât arar și asta fără voie. Cercul își află, aparent, o lipsă acută de finalitate.

O zi ca oricare alta. De peste zid, din lumea de afară, apare în scenă Străinul: un pic nebun, un pic găinar și, mai mult decât toate, și în dauna tuturor, viu. Promite directorului, care-l suspectează pe loc de normalitate, că îl va ajuta în acest proces, nebun, al luptei cu nebunia. Fără a fi aparent un naiv, șmecherul Randle (Jack Nicholson in film) a crezut prostește, până la sfârșit a crezut, că într-un sanatoriu de boli psihice scopul final urmărit de toată lumea este vindecarea. Iar din acea zi, el va desfășura resurse incredibile și adesea puțin ortodoxe pentru a-i scoate pe pacienți din sanatoriul în care, află el stupefiat într-o zi, veniseră de bunăvoie. Războiul nu se dădea cu autoritățile ci cu ei, cu drama fiecăruia. 

Liber, nesupus și slobod la gură, Randle e coșmarul oricărei societăți ordonate. Așa se explică faptul că, timp de doisprezece ani de zile, Zbor deasupra unui cuib de cuci a rulat continuu în cinematografele din Suedia. Scenariul este unul ideologic și intră în coloana de expresii artistice care elaborează fenomenul 1968. Instinctualul Randle reprezintă libertatea, el îi învață pe oameni că și atunci când ceva este imposibil, merită să încerci. Vântul libertății, Wind of change, vântul de vest al lui Mary Poppins, a bătut peste rigida Europă a anilor 50 și i-a învățat pe oameni să asculte de instincte pentru că sunt mai importante decât regulile rigide ale unei societăți autoritariste. Și aproape toată lumea a înțeles că asistenta Ratched, în uniforma ei scrobită, impasibilă, împărțind zilnic doza de calmante pacienților sanatoriului reprezintă chiar Statul care înăbușă viața. 

Anii au trecut și 68-ul devenea legal, devenea aplicabil unei lumi întregi. După scenariul revoluției împotriva tabuurilor, de data asta pas cu pas și nu brutal, societățile europene încurajau individul să-și manifeste instinctele și pretindeau că îi redau acestuia, zi după zi, libertatea. Bunul sălbatic, rebelul cu o cauză sau fără o cauză devine un model pentru fiecare dintre noi. Un mit, o icoană laică. Pactul noului stat cu societatea este dostoievskian (spunea Marele Inchizitor: îi las să păcătuiască, dar cu condiția să asculte de mine). Îl regăseam pe Randle, coșmarul oricărei societăți ordonate, multiplicat în mii de specimene.

 Zbor deasupra unui cuib de cuci nu și-a pierdut deloc puterea de fascinație. Cu cât treceau anii, iar noi ne obișnuiam tot mai mult cu schimbarea, ne întorceam tot mai des acolo, în sanatoriu, de unde priveam de după un colț de perdea. Iar ceea ce vedeam era Frumusețea. Analizat în profunzime, scenariul dezvăluie mai mult decât aparența libertății poleite de azi. Ceea ce impresionează la Randle nu e permisivitatea sa de golan, de revoltat romantic. Personajul Randle este actual și va rămâne actual mai mult decât efigia prăfuită a unui film cu mesaj ideologic din anii ”70 fiindcă Randle s-a dăruit celorlalți.

 Primit cu greu în sanatoriu de director, el avea un statut privilegiat dintru început, așa că putea oricând să fugă în Canada. Putea să-și scape egoist pielea, putea să mimeze normalitatea din ospiciu, să îi dea ascultare asistentei, să-i măgulească orgoliul și apoi să iasă într-o amiază, civilizat, pe ușa din spate a sanatoriului. Putea să fie șmecher, putea să fie ca oricare golănaș.

Apropo de director: acesta trăiește în sferele înalte ale științei, de unde se sacrifică pentru omenire, ca orice savant. Dar treburile murdare care asigurau ”bunul mers al sanatoriului”, stabilitatea, le înfăptuiește sora Ratched. Așa se întâmplă mereu. Gardienii, procurorii, micii slujbași de jos aplică ”înaltele principii” ei sunt vinovații de serviciu pentru suferințele oamenilor, pentru Aiud...

Dar Randle i-a iubit pe ei, pe bolnavi, mai mult decât pe sine însuși, l-a iubit pe uriașul indian Căpetenie pe care l-a învățat să vorbească din nou și să iasă din autism, l-a iubit pe tânărul ținut pe antidepresive pe care l-a convins că viața se trăiește. A făcut o echipă de baschet a nebunilor și a jucat în calitate de căpitan al ei cu echipa paznicilor, a fugit cu pacienții din sanatoriu pentru o zi pe o corabie de pescari, i-a dus să privească apusul și să țină undița și să respire valul. I-a învățat să mizeze totul pe o carte, să-și ceară dreptul de a vedea un meci epocal de baseball sfidând programul cotidian de amorțire. Și să voteze...

 Momentul votului e genial. Atunci când cere pentru ei dreptul de a urmări meciul, în fapt de a-și manifesta libertatea, Randle este înconjurat inițial de suspiciune din partea pacienților, nemulțumiți că sunt scoși din rutina zilnică. Apoi este împroșcat cu ironie din partea surorii Ratched care nu accepta rezilierea unei ore de program și nici manifestările spontane care puteau duce la nervozitate și la tulburare. Iar când Randle insistă, i se cere să adune prin vot majoritatea, care să-și afirme alături de el dorința de a schimba Programul. Regulamentul. Fosile umblătoare, într-o lume paralelă, morți demult pentru societate, mulți bolnavi grav erau pusi la numărătoare și ei nu mai puteau să voteze...

 

 Vă este, întrucâtva, cunoscut scenariul. Nicio Autoritate nu credea că niște bolnavi pot sfida Normalitatea. Când știrbii au înțeles că se poate și au votat cu ochi strălucitori după ani de acceptare mută, au aflat de la Autoritate că timpul expirase și că votul lor a fost inutil. Decepționați, privesc în jos, așa cum au fost obișnuiți să privească ani în șir... acolo era locul lor, în masa dezumanizată și docilă.

Randle nu cedează și în fața televizorului scos din priză, începe să comenteze fază după fază, imaginează meciul și apostrofează greșelile de duzină ale combatanților. Sub privirile stupefiate ale surorii Ratched, unul după altul bolnavii își ridică privirea, aplaudă, fac galerie, văd goluri, văd eroi, văd viață. Privește drept înainte, iar dacă pământul pe care-l cauți nu există, fii sigur că Dumnezeu îl va crea înadins pentru a-ți răsplăti îndrăzneala, îi spunea în 1492 regina Isabela de Castillia lui Cristophor Columb.

Randle le-a vorbit despre evadarea din sanatoriu, le-a vorbit despre libertate, despre frică și despre Încercarea de A Fi. A rămas emblematică imaginea consolei hidroterapeutice imense cu care le-a propus să spargă zidul. Singur, sub ochii lor înspăimântați de absurdul unui asemenea gest, Randle se căznește să o urnească secunde în șir. Nu reușește dar replica lui îi va urmări: măcar am încercat.

 Pactul, pacea socială realizată de 68 nu ne face deloc să fim Randle. Statul ne oferă astăzi toate viciile lui Randle (oho, și câte avea!) dar ne interzice tocmai libertatea și dăruirea față de ceilalți care-l animau pe Randle. Pe nesimțite, pas cu pas, ne descoperim ca fiind pacienții unui imens sanatoriu unde noii inchizitori supraveghează atenți conduita noastră, liberi în viciu, constrânși în sentimente și în cuvânt. 

Intrați într-o școală, de pildă, și o să vedeți portarul instruit să îi învețe pe copii cenzura limbajului, zăbala zburdălniciei naturale. În toate documentele emanate de la autorități se sprijină campaniile orientate pentru combaterea a tot felul de comportamente absolut normale pentru copii care-și descoperă personalitatea, mai dihai ca în totalitarismele cele mai înverșunate. Sunt instruiți polițiștii să vorbească copiilor și prezența lor în școli a devenit obișnuință. ONG-uri agresive reeducă în noulimba antidiscriminării. Școala a devenit spațiu deschis pentru mentalitățile progresiste. 

 

 

Încă din 1997, Organizația Mondială a Sănătății a dat o definiție mult mai extinsă violenței decât cea îndeobște cunoscută până atunci în limbajul comun. Violența este nu doar fizică ci și verbală și are o plajă mai largă decât cea pe care o cunoștem în Codul Penal, respectiv de la insultă, până la tachinare, ironie, samd. Toate formele de discriminare intră în categoria violenței. Așa se face că prin campanii media și prin mobilizarea instituțiilor se caută a se influența comportamentului elevului. ”Se spune că spărgătorul de bănci Willie Sutton, întrebat fiind de ce a jefuit bănci, ar fi răspuns: Pentru că acolo sunt banii! În mod similar, când cineva se întreabă de ce ar fi școala cadrul ideal în care să ne ocupăm de sănătatea mentală a tinerilor, putem răspune: Pentru că acolo sunt copiii”, așa începe lucrarea lui William Wikel privind sănătatea mentală a copiilor, care este un ghid pentru profesori.

Fiecare elev va fi bine îndosariat și conduita sa notată cu acribie în mape ținute de școală. [1]  Îi veți vedea în curând [2] pe cei ”violenți” așezați în cerc la ședințe în terapie în grup unde mărturisesc cu voce tremurățoare și ochi goi despre slăbiciunile și răul interior care-i face să nu-și controleze mimica, gesturile, Cuvântul. El, Cuvântul, coșmarul societății perfecte. 

Libertatea adevărată nu e libertatea de a te exprima în viciu, ca azi. Putem noi să facem oricâte campanii despre combaterea violenței, așa cum i se spune astăzi libertății în școală. Oricâtă bunăvoință ar avea inspectoratul și psihologii de la CMBRAE, sufletul omului nu se construiește nici prin lozinci, nici prin constrângere și nici prin manipulare. Îi vom învăța să se controleze, să nu-și jignească sau discrimineze aproapele, dar totul e în zadar dacă nu-i vom ajuta să își descopere în ei puterea de a-l iubi pe aproapele. 

Vor deveni conformiști, își vor ține gura, vor fi lași și pacifiști, adică tocmai opusul lui Randle. Nu am cunoștință de vreo strategie a ministerului în care să îi învețe pe copii să aibă sentimente. Îi învață doar să aibă drepturi. Cuibul de cuci este cuibul de singuratici. Transformăm școlile în cuiburi de cuci, în organisme moarte formate din oameni care nu mai pot avea relații cu ceilalți decât mediate prin drepturi [3] . Ceea ce altădată constituia obiectul relației omului cu statul s-a transferat acum sferei relațiilor interumane.