Pictură de Henry Jules Jean Geoffroy
Motto: „România pe bune începe cu școala pe bune”.(prof.univ. Marian Staș)
Educația din România este la pământ. Un enunț care de vreo 20 de ani este prezent de dimineață și până seara în mass-media din România dar și în discuțiile private. Cu toate acestea, tot de vreo 20 de ani, cohorte de absolvenți ai școlilor din România iau an de an drumul Europei sau al SUA, unde se înscriu cu ușurință la cursurile din mai toate centrele universitare. La fel, cei care se transferă, că vorbim de învățământ elementar, de gimnaziu sau liceu, se integrează cu ușurință cerințelor școlii de acolo.
Criza din educație. O falsă percepție a opiniei publice de la noi, indusă de valul reformator al unor politicieni care vor să iasă în față? În niciun caz. Se poate ușor constata faptul că de cele mai multe ori tocmai politicienii sunt împinși de la spate de către societatea civilă, experții în educație formați în marile centre universitare din Europa, dar și de organismele internaționale (OCDE) în direcția reformelor.
Dar care este această „direcție” a reformelor și de ce nu poate fi ea prinsă într-o „lege” care să prevadă o serie de măsuri clare pe care „toți să le punem în executare”?
Tocmai din acest punct discuția devine extrem de dificilă. Fiindcă reforma în educație conține o serie de aspecte care o fac imposibil de transpus și implementat doar prin măsuri de schimbare a cadrului legal și administrativ. Prin educație formezi generația de mâine. Dar în educație, mai mult ca în orice alt domeniu, aportul generației de azi este decisiv. Fiindcă generația de mâine este educată de generația de azi. Care generație de azi a fost educată de generația de ieri și acest continuum generațional care implică transmiterea neîntreruptă a unui set de valori constituie ceea ce numim coerența națională.
Criza din educație înseamnă pentru televiziuni wc-ul din fundul curții, salariul „dascălului” (neapărat amărât), violența din școli (profesorii țipă la elevi, elevii se terorizează între ei – bullying), abuzul și sexul în școală (profesorul de sport pipăie, direcțiunea organizează balul bobocilor – o chermeză nerușinată), rezultatele dezastruoase la testele PISA, la examenele naționale și așa mai departe.
Dacă dați la o parte perdelele de fum, veți descoperi că adevărata miză a educației se referă la ce transmitem generației tinere și cum transmitem (în limbajul de specialitate curriculum, programă, planuri-cadru, conținuturi etc.).
Wc-ul din fundul curții sau drumul de 2 km prin zăpadă pe care trebuie să-l parcurgă unii elevi din mediul rural au fost mereu cap de afiș în critica zilnică a sistemului, dar ținta era mereu alta. Altfel, ar fi trebuit ca Legea educației naționale din 1/2011, promovată sub fostul ministru Daniel Funeriu, să fie un exemplu pertinent de măsuri dezastruoase. În fapt, prin finanțarea per capita a elevului, prin derogările de la numărul maxim de elevi permis într-o clasă, s-au creat condițiile desființării unui mare număr de școli ai căror elevi au fost atrași de oferta școlilor cu renume, care au ajuns suprapopulate, iar calitatea educației a scăzut. În plus, dacă nu s-a mai finanțat școala ci elevul, s-au putut drena bani publici la școli private (ceea ce nu diferă esențial de politica din domeniul sănătății).
Cu toate acestea, experții educaționali privesc legea menționată mai sus mai degrabă ca insuficient de radicală pentru a ne scoate din comunism. Nu mai este cazul să detaliez câte școli s-au construit în România în comunism, cum se lucra în clase de 20 și ceva de elevi și nu 35, cum se întâmplă acum în mediul urban. Deși numărul de elevi s-a înjumătățit față de anul 1989, elevii învață în continuare în „schimburi”, iar baza materială este precară. Elevii din liceu dar chiar și cei din gimnaziu intră la ora 12,30 sau 13 la cele mai multe școli din București. Practic, sunt privați de prânzul sănătos de acasă, îngurgitând pe fugă chipsuri de la bufetul școlii.
Școală pe bune înseamnă să lucrezi cu 15-20 de elevi în sistemul public, așa încât să poți interacționa decent cu fiecare, să poți aplica cerințe și evaluări separate, raportat la nivelul fiecăruia. Cum se poate așa ceva în școlile din București cu efective de 30-35 de elevi?
E „o conversație transformațională pentru societate”, afirmă cu pasiune și energie admirabilă domnul prof.univ. Marian Staș, pentru că „România pe bune începe cu școala pe bune”. Ceea ce trebuie să învingă acum sistemul sunt frica și rezistența la schimbare: „Sistemul public de educație e hiperconservator și funcționează cu aprobare de sus: dă-mi ce trebuie să fac, iar dacă trebuie să gândesc eu, e nasol, pentru că n-am mai făcut așa ceva.”
Așadar, miza reformei se referă la valorile pe care trebuie să le formeze școala, se referă la conținutul curriculumului național.
„Școala necomunistă e din cu totul alt film decât școala comunistă. Valorile cultivate de fiecare sunt din lumi paralele, reciproc incompatibile. Libertatea de gândire și acțiune, deschiderea, încrederea, integritatea, curajul de a opta și a învăța asumarea conștientă a opțiunilor n-au cum rezona cu frica, delațiunea, obediența, meschinăria și centralizarea dictatorială dementă ”, continuă domnul prof.univ. Marian Staș.
Discursul îmi sună grozav de cunoscut, a însuflețit viața publică din România în anii 90. Îl credeam cumva stins, anacronic, au trecut totuși 30 de ani. Oare noi funcționăm și azi într-o școală comunistă? Ce înseamnă o școală comunistă?
Trag linie și rețin: școala comunistă nu este meritocratică spre deosebire de noua școală iar diferența supremă dintre ele o constituie arhitectura curriculară.
Parcurg intervențiile publice ale domnului prof.univ. Marian Staș și mai rețin o serie de lucruri:
-Necesitatea primenirii cadrelor;
-Școala trebuie conectată cu viața reală, este imperios necesar de a se da o direcție practică învățământului;
-Școala din România trebuie racordată la modernitate, modelul său trebuie să fie școala din Finlanda, elevul trebuie încurajat în direcția asumării conștiente a opțiunilor așa cum se întâmplă la Harvard;
-Reforma școlii comuniste nu se înfăptuiește din cauza atitudinilor conservatoare, din cauza temerii pe care o nutresc oamenii din sistem față de nou
-Școala trebuie ruptă de religie, somnul rațiunii naște monștri;
-Școala este datoare să ofere societății un alt tip de om decât cel din comunism – obedient, laș, fără spirit de inițiativă, fără capacitate creativă etc.
Arhitectura curriculară din gimnaziu – se susține că planul-cadru pentru gimnaziu este visceral de soriginte comunistoidă –„Una e ca mii de școli și sute de mii de elevi și profesori să execute ca nebunii un tabel unic-cămașă de forță-pat al lui Procust, și cu totul altceva ca școlile să învețe curajul de a-și deschide în mod real oferta curriculară în funcție de nevoile specifice ale comunităților cărora aparțin”(ii) , remarcă domnul prof.univ. Marian Staș.
Astfel, se susține că a trecut timpul unui plan cadru unic și se cere școlilor o ofertă educațională mai variată și adaptată nevoilor comunității locale, într-o pondere care crește de la 25% din totalul orelor (la clasa a V-a) până la maximum 40% (la clasa a XI-a). „Adaptat nevoilor comunității locale” înseamnă, de exemplu, că una sau mai multe școli din București ar putea ține cursuri de arabă sau chineză sau că școlile din bazinul Dunării ar putea studia dezvoltarea durabilă în acea zonă(iii) .
Concluzionând, dacă acum ministerul stabilește planurile - cadru (5 ore de matematică săptămânal, 5 ore de limba română, 2 de fizică, 1 de istorie și așa mai departe), modern și necomunist ar fi ca ministerul să reducă toate aceste ore (iar unele să dispară cu totul), urmând să lase la dispoziția școlilor alegerea unei bune părți din curriculum-ul național. Aceste opționale pot fi integrate, astfel încât să nu se studieze doar o anume disciplină. În discuțiile din 2016 cu privire la planurile –cadru s-a dat exemplul opționalului „Minți sclipitoare”, din Olanda, în care elevii sunt liberi să facă proiecte și să privească subiectul atât din perspectiva marilor descoperiri din geografie, cât și din arhitectură, istorie sau matematică.
Într-adevăr, „în comunism” nu se lăsa școlilor și părinților libera alegere a planurilor-cadru. Din acest punct, însă, discuția intră pe alt făgaș. Ar trebui să ne întoarcem cu fața spre trecut, ceea ce cred că cei mai mulți dintre noi o putem face, doar am trecut prin orele de istorie din școală, și să descoperim ce-i cu limba română, ce-i cu matematica, cu fizica, biologia și chimia, ce-i cu istoria și geografia pe care le studiem azi în școală. Oare „comunismul” e cel care a avut tupeul și neobrăzarea să ne oblige să le învățăm?
Toate materiile enumerate mai sus își au originea în școala clasică.
În termeni clasici, educația primară a fost triviumul, cuprinzând gramatică, logică și retorică.
Gramatica însemna primele elemente ale fundației. Acum se învăța cititul și scrisul, se memorau poezii și cântece, se rețineau concepte prin intermediul povestirilor și așa mai departe. Se punea accentul pe memorare și deloc pe exprimare.
Studiul gramaticii se realiza doar în limbile latină și greacă veche, asupra textelor clasice (Tucidide, Horațiu, Vergiliu etc.).
Abia în etapa următoare, când se studiau logica și retorica, se trecea la interogație, conexiune, argumentare, acum se învăța a se raționa corect. Fără informațiile căpătate prin studiul intens al gramaticii nici nu se punea problema trecerii la faza a doua. Logica și retorica erau adesea predate prin maieutica lui Socrate, în care profesorul ridica întrebări și clasa le discuta. Prin controlul ritmului, profesorul putea menține clasa foarte plină de viață, dar totuși disciplinată(iv) .
Pentru a pune întrebări și a argumenta se cerea stăpânirea deplină a limbii și deținerea cunoștințelor elementare din literatură, istorie, artă, religie.
Învățământul secundar clasic se numea quadrivium, când se trecea la o etapă superioară. De la logică și argumentare, se trecea la descoperirea numerelor. În mod tradițional se studia aritmetică, geometrie, muzică și astronomie. Aritmetica este Numărul în sine, care este o abstractizare pură, adică în afara spațiului și timpului. Geometria este numărul în spațiu. Muzica este Numărul în timp, iar Astronomia este Numărul în spațiu și timp(v) . Uneori, arhitectura a fost învățată alături de acestea.
Odată cu secolul al XVII-lea și filosofia științelor naturii devenea obiect de studiu în universități.
Practicată în academiile medievale de grupuri elitiste, răspândită în toată Europa odată cu Renașterea, educația clasică era baza formării elitei. Sistemele moderne de învățământ s-au constituit pe baza educației clasice. De ce?
1.Educația clasică sintetiza cultura greco-romană, creștinismul și tradițiile umaniste și renascentiste europene; nașterea, dezvoltarea și supraviețuirea unei civilizații are nevoie de unitate în diversitate.
2.Educația clasică este în deplină concordanță cu fazele dezvoltării copilului.
Întregul proces educativ se baza pe:
-Acumularea de informație și dezvoltarea memorizării în clasele primare
-Dezvoltarea gândirii critice și a logicii în gimnaziu
-Capacitatea de a practica retorica, adică discursul argumentativ în liceu.
Pentru a se pune în practică o bună educație, clasicii aveau în vedere următoarele:
- Respectarea strictă a programului școlar și a disciplinei
- Așezarea în centru a profesorului investit cu deplină autoritate
- Utilizarea în proporție covârșitoare a cuvântului și cu totul marginal a imaginii
- Învățarea se realiza în matricea istoriei, în sensul descoperirii originilor oricărei idei, sistem, urmărirea dezvoltării și înțelegerea modului cum modelul originar a suferit transformări
- Se trecea prin trei faze, hegeliene dacă vreți: acumulare de informație prin memorare, apoi dialectica sau faza logică și sinteza finală care conduce la descătușarea capacităților creative, ceea ce face din cel-supus-educării un învățat și educator totodată.
Au cunoscut românii educația și învățământul clasic? Iată ce spunea Regulamentul școlilor din Țara Românească (1776):
„Dascălii să se așeze totdeauna în număr de șase, învățați fiind pentru fiecare fel de obiect, însă: doi pentru gramatică, unul pentru matematică sau aritmetică, geometrie și astronomie încă și istorie; unul pentru științele naturale, unul pentru religie și unul pentru limba latină veche și italiană. Științele naturale să se învețe în limba elină, urmând pe Aristotel și pe comentatorii lui, iar matematicele, de nu se va putea să se învețe cum se cuvine în limba elină, să fie predate și în limba latină sau în limba italiană, care din ele se va socoti mai prețioasă”.
Învățământul modern a preluat moștenirea clasică, operând o serie de modificări semnificative dar păstrând esența. Astfel, limbilor clasice, latina și greaca veche, le-a fost adăugat studiul limbilor naționale și a celor moderne, renunțarea parțială la etapele formării în favoarea unor abilități practice ceea ce a condus la apariția unor curriculum-uri diferite pentru filiera teoretică, științe, tehnologie sau filiera vocațională.
Iarăși, foarte important, de la întâia fază a triviumului (școala primară de azi), când se punea accentul pe memorare, trecând prin etapa a 2-a, corespunzătoare gimnaziului, când se lucra pe construirea de paragrafe si deprinderea de a susține o teorie, logica cititului care implica critica si analiza unui text, și nu doar acumularea de informație ca în primii 4 ani, și în final liceul când se articula discursul argumentativ având la bază o solidă cultură generală, manualele școlare în teminologia de azi erau marile cărți, operele fundamentale ale culturii greco-romane și creștine: Homer, Platon, Tucidide, Vergiliu, Horațiu, Ovidiu, Biblia, Dante, Shakespeare.
Scrierilor clasice li s-au adăugat, în perioada reformelor care au constituit învățământul modern, în cursul sec. XIX, marii creatori ai literaturilor naționale. De asemenea, se punea accentul pe studiul istoriei naționale, care se adăuga studierii istoriei universale, precum și introducerea biologiei, chimiei sau fizicii.
Învățământul clasic se ocupa cu formarea, cu educația elevului, așa încât „planul-cadru” nu era ales întâmplător și în niciun caz nu era lăsat la bunul plac al tuturor, fie că erau oameni din sistem sau neaveniți care emiteau tot felul de idei particulare.
Urmărind dezbaterile publice de azi, deseori ai impresia unui bâlci în care fiecare își vinde marfa și fiecare acuză ”sistemul”.
Revenind la problema comunismului, este tulburător să constați că reformele din anii ”50 ai secolului trecut comuniștii le argumentau întocmai precum reformatorii de azi!
Am să redau mai jos un scurt tablou:
- Combaterea analfabetismului - astăzi avem combaterea analfabetismului funcțional.
- Dorința de a implementa un învățământ practic în opoziție cu învățământul clasic, catalogat ca fiind abstract, metafizic, rupt de nevoile poporului(vi) - identic azi, ascultați-l pe domnul Ștefan Vlaston. La fel, insistența introducerii a cât mai multor ore de educație fizică!
- Conducerea comunistă cataloga învățământul din perioada interbelică ca aparținând burgheziei, se insista pe faptul că anumitor categorii sociale le-a fost îngrădit sau li s-au stabilit restricții în vederea accesului la acesta. Încercând să se stârnească ură față de vechiul regim, comuniștii precizau că învățământul interbelic nu era accesibil tuturor, existând persoane excluse sau marginalizate(vii) - azi avem un întreg spectru de defavorizați și excluși despre care este acuzat „învățământul comunist” că nu-i integrează. De curând cineva invoca o statistică potrivit căreia mai mult de jumătate din elevii cu deficiențe încă nu au fost integrați în învățământul de masă. Școala inclusivă a devenit o lozincă și un ideal. În practică însă ne confruntăm cu situații fericite (Andrei este un copil cu o formă moderată de autism, sau Clara este hipoacuzică parțial), dar și cu situații imposibile (cazuri grave care în niciun caz nu se pot integra), iar în condițiile prezenței persoanelor de sprijin, sala de clasă seamănă din ce în ce mai puțin cu un loc unde se transmite învățătură dar probabil acesta este și obiectivul: acceptarea alterității, modelare socială etc. Lucrările de istorie de azi ne anunță cu aplomb despre discriminarea socială din timpul anilor negri ai stalinismului, când originea socială modestă avantaja la ocuparea locurilor din licee sau facultăți. NU cred că este greu să înțelegem că același lucru se întâmplă azi. Discriminarea pozitivă este tot discriminare (chiar dacă Curtea Constituțională spune altceva!).
- Meritocrația a fost des invocată la instaurarea comunismului în România, așa cum este și astăzi: „Meritocrația iese la lumină din zborul în cerul cel mai înalt cu putință, pe când ineptocrația explodează fetid din hăul cel mai hâd, pe numele său noaptea minții. Incompatibilitățile sunt insurmontabile și strigătoare la cer În spațiul și timpul școlii, testul acid al paradigmei sale comuniste sau necomuniste este, fără putință de tăgadă, testul arhitecturii curriculare al școlii ca sistem (viii) (prof.univ. Marian Staș). În condițiile în care orice formă de promovare a meritocrației în școală este eliminată pas cu pas prin căderea în desuetudine a notelor, prin locuri seaparate pentru anumite categorii sociale, prin presiunile care se fac asupra profesorilor să nu mai evalueze onest, prin transformarea învățământului superior într-un surogat care fabrică diplome, despre ce meritocrație mai putem vorbi? În fapt, însăși ideologia actuală este EGALITARISMUL, întocmai ca în anii ”50, ceea ce exclude din start meritocrația. Da, regimul comunist presupunea egalitarism, dar examenul de admitere în liceu tria, cernea o bună parte din populația școlară care nu se ridica la anumite standarde de învățământ, ceea ce astăzi nu se mai întâmplă - https://www.activenews.ro/stiri-educatie/Achim-Nila-Paraschiv...-150002
- o altă temă predilectă a anilor ”50 era necesitatea împrospătării cadrelor, cele vechi fiind ”burgheze, nereformabile”, incapabile să promoveze internaționalismul proletar – inițiativă în vogă și azi , când căutăm promovarea altor cadre decât cele cu „gândire comunizată”, incapabile să promoveze „globalismul”.
- Teama de nou: „Comuniștii, în campania lor pentru alfabetizare au întâmpinat si piedici, precum: teama părinților că, prin școală, copiii vor fi supuși unei propagande ateiste, în general în lumea rurală, ideile preconcepute, potrivit cărora fetele nu au nevoie de educație, folosirea de către părinți a copiilor la muncile agricole de primăvară și toamnă; alteori, iarna, copiii nu aveau haine pentru a se deplasa la școală. O problemă cu totul specială a alfabetizării o reprezentau comunitățile de rromi, mereu ostili la acest proces”(ix) . În mare, sunt cam aceleași probleme cu cele de azi: orice formă de naționalism și religie este repede înfierată ca fiind „teama de nou”, feminismul este deja istorie, azi avem splendoarea ideologiei gender. Totul asezonat cu modelul cultural dominant: ieri Moscova, azi Harvard.
Comunismul revoluționar al anilor ”50 a afectat școala națională din România, constituită la jumătatea secolului al XIX și reformată apoi substanțial de Spiru Haret. Cu toate acestea, planurile-cadru interbelice le regăsim, parțial, în toată perioada comunistă, chiar dacă ponderea „umanioarelor” au fost mult scăzută în favoarea învățământului real.
***
Actualul curent reformator și modernizator din societatea noastră nu țintește nici pe departe despărțirea de comunism, așa cum demagogic se afirmă. Sigur, educația patriotică și naționalistă a fost pe deplin epurată din toate programele pentru a mai constitui interes(x) . Obiectivul, întocmai ca în Finlanda, este eliminarea moștenirii clasice, ceea ce a visat comunismul și nu a reușit. A-ți fi egal dacă într-o școală din România se învață chineza, araba sau limba română, a propune reducerea orelor de matematică, comasarea biologiei cu chimia sau cu fizica, eliminarea istoriei din școlile din România, sau ideologizarea materiei (educație pentru societate), a umple planurile cadru cu Drepturile copilului, Cetățenie democratică, Educație interculturală și Educație economică, Educație civică, Tehnici de învățare, Gândire critică și Educație pentru mediu, TIC și Consiliere și Orientare în toți anii de studiu, cum propunea acum câțiva ani Departamentul de Știinte ale Educației (DȘE) din cadrul Facultății de Psihologie a Universității din București, este o bombă amorsată la o fundație pe care s-a construit și dezvoltat cultura europeană de 1500 de ani. Reprezintă despărțirea de identitatea noastră culturală, o ruptură majoră între generații.
„Una e ca mii de școli și sute de mii de elevi și profesori să execute ca nebunii un tabel unic-cămașă de forță-pat al lui Procust, și cu totul altceva ca școlile să învețe curajul de a-și deschide în mod real oferta curriculară în funcție de nevoile specifice ale comunităților cărora aparțin”, observa cu aplombu-i caracteristic domnul prof.univ. Marian Staș.
Așadar, să lăsăm moștenirea noastră identitară la mâna „nevoilor specifice ale comunităților”!. Nu știu cât cunoaște dl. profesor modul cum se stabilesc acele nevoi specifice. Cel puțin în liceul meu, Sf. Antim Ivireanu, directorul este jupân și are grijă de propria clientelă și protejați să le asigure orele și nu numai (sunt sigură că așa este în cele mai multe locuri). Implicarea comunității în CA-ul școlii este pur formală, fiindcă acele comunități după model anglo-saxon sunt inexistente la noi. Abia aștept să-i lăsăm pe mână 40% din curriculum directorului, la pachet cu desființarea inspectoratelor! Să vezi atunci ședințe ale diriginților cu părinții în care să-i convingă să studieze odraslele „Minți sclipitoare”! O adevărată feerie de libertate și creativitate! Sigur, nu mi-e rușine nici cu părinții, bine ghidați de televiziuni și presă. Părerea mea este că o campanie bine țintită la PRO Tv ne-ar face copiii fericiții beneficiari ai unor cursuri de yoga. Sau, în funcție de comunitate și nevoile ei, se pot studia manelele încă din clasa a V-a. În fond, de ce să introducem copiii în cămașa de forță a materiilor clasice? Vorba domnului Vlaston, nu trebuie să învățăm istorie, trebuie să învățăm din istorie, că datele se uită! În logica asta, că tot uităm, hai mai bine să ciupim de colo și de dincolo, ce ne place, ca să nu uităm!
În fapt, soluția este chiar sub ochii noștri. Natura umană este aceeași în toate timpurile. Avem nevoie doar de o revenire la școala pe bune. Aia cu 15-20 de elevi în clasă, finanțarea școlilor în limita bazei materiale existente (la fel cum sunt paturile în spitale), iar nu încurajarea suprapopulării școlilor. Degeaba ne batem cu pumnii în piept pentru 6% din PIB la educație dacă acești bani nu vor fi drenați corespunzător. Cred că Bucureștiul merită (și ar trebui făcută o amplă campanie în acest sens) să aibă clase de 15-20 de elevi care să învețe doar dimineața.
În plus, profesori dedicați și plătiți care să simtă că merită să formeze oameni pentru țara asta și să se simtă solidari în efortul lor, aerisirea programei fără materii de prisos. Totul să meargă pe formare în spirit clasic, nu balast (cu ce-l ajută educația juridică pe un copil care nu este pregătit să înțeleagă conceptele?), fără activități extrașcolare pierdere-de-vreme dar cu activități extrașcolare-pe-bune și fără proiecte care să distragă de la pregătire (am semnalat în https://www.activenews.ro/stiri/Ora-vietii-151141 ), fără medii digitale în școală cu excepția laboratoarelor, să se taie hârtii și să dispară birocrația, inspecții ”pe bune”, profesionist făcute iar nu bătaie de joc ca azi(xi) . Și școala se va pune pe picioare!!
Este necesară reintroducerea cronologiei în studiul istoriei dar și în studiul literaturii, măsuri care ne-ar scoate din haosul actual, renunțarea la testele-grilă și la „tehnicizarea” evaluării în favoarea liberei exprimări, punerea în valoare a culturii generale și a capacităților creative, astfel încât un elev la examenul de evaluare națională să mai vorbească și despre ce exprimă autorul, și nu doar cum exprimă, renunțarea la formatul-tip al examenelor de evaluare națională sau de bacalaureat în favoarea unei examinări reale asupra formării și asupra cunoștințelor tânărului absolvent. S-ar evita astfel acea „învățare pentru examen”, cu muncă asiduă și meditații spre rezolvarea aceluiași format – tip care îngustează perspectiva.
ONG-urile, indiferent-de-cine-plătite-ambasade, binevoitorii, corporațiile, părinții cu atenții, psihologii (care ar trebui să meargă la cabinetele lor) etc. nu au ce căuta în școală. ; Despre rolul nefast în școală al psihologilor am semnalat în https://www.activenews.ro/stiri-educatie/Zbor-deasupra-unui-cuib-de-cuci-149510
Să investim minim în dotări și maxim în oameni! Celor care nu vor școală să li se asigure o alternativă de formare practică, utilă social și care împlinește personal.
Avem nevoie să revenim la autoritatea profesorului bazată pe competență dar să fie și ajutat de sistem, iar nu pus la zid zilnic. Deja Marea Britanie s-a întors la disciplinele clasice! Experimentul marxist din cultura occidentală sperăm să se termine cât mai repede.
Rolul școlii azi este chiar mai important decât acum 100 de ani. Explozia informațională și rolul jucat de rețelele sociale necesită existența unei autorități ordonatoare, care să elibereze copilul din matrix-ul creat de mediile digitale. Elevii și părinții trebuie să se întoarcă cu încredere spre școală și adevărul transmis de ea, iar școala să fie la înălțimea misiunii sale. Argumentele „adaptării școlii” societății de sec.XXI le consider greșite. Școala trebuie să influențeze societatea și să formeze personalități autonome capabile să se rupă de ideologiile actuale, personalități care să învețe din școală să discearnă reperele fundamentale în vacarmul din mediul online.
Ar fi o greșeală de neiertat să transformăm școala într-o „sală de net” sau într-un club de preocupări diverse, plăcute, pe care singuri ni le alegem și care ne îndepărtează de formarea culturală. Continuând pe actuala cale a reformelor vom agrava în primul rând starea mentală a copiilor, suprasolicitați fizic și nervos de abundența de informație „junk” pe care o aspiră zilnic de pe telefoane și programul încărcat școală-meditații căruia nu-i pot face față. Dacă se vrea într-adevăr onestitate în tratarea crizei școlare, atunci să se ia măsuri urgente: fără telefoane mobile în școală, decongestionarea claselor din urban, eliminarea balastului constituit de noile materii-parazit și astfel reducerea numărului de ore.
Școala trebuie să ne învețe a discrimina între valoare și gunoi, între informație esențială și neesențială, între adevăr și minciună. Iar mijlocul esențial este reîntoarcerea la disciplinele clasice, cultivarea frumosului și a ordinii.
„Așa ieșim la raportul istoriei? Așa cum suntem acum, îndrăznim să-i privim în ochi pe-alde Mihai, Cuza, Haret, Dragalina, pe toate celelalte și pe toți ceilalți femei și bărbați care au făurit Țara asta, fără să ne crape obrazul de rușine?(xii) (prof.univ. Marian Staș)
Chiar așa, domnule profesor, cum nu ne crapă obrazul de rușine să atentăm la fundamentele școlii românești? Ca să vă citez: „Să ne jucăm cu fibra profundă a nației”?
Știți, era o nuvelă a lui Rebreanu cu un ofițer român din armata austriacă ce își făcea abitir datoria și trăgea cu mitraliera de câteva ore, cu nesaț, în frații lui români, în timp ce îngăima neputincios: fraților, sunt de-al vostru! Așa și domnul profesor: este de-al nostru doar să avem grijă ca „din prea mult entuziasm să nu spargă Voronețul”. Pe nebăgate de seamă, în timp ce ne vorbește ca un adevărat lider de la Harvard: „Timpul fricii a trecut. E timpul curajului. E clipa noastră astrală”.
Note:
Note:
[1] https://www.educatieprivata.ro/marian-stas-nebunul-curtii-scolii/
[1] https://www.dor.ro/edudor-planurile-cadru-faza-pe-echipe/
[1] https://en.wikipedia.org/wiki/Classical_education_movement
[1] https://en.wikipedia.org/wiki/Classical_education_movement
[1] https://ro.historylapse.org/reforma-invatamantului-din-1948 - autor Cristina Pop
[1] Ibidem
[1]https://ro.historylapse.org/reforma-invatamantului-din-1948
[1] A se compara studiul istoriei în documente ale Uniunii Europene în 2001 http://www.istorie-bucuresti.ro/e107_files/downloads/Documente%20scolare/Recomandarea%2015%20-2001%20-%20predarea%20istoriei%20in%20Europa%20in%20sec.21.pdf și în 2016: http://www.europarl.europa.eu/doceo/document/A-8-2016-0021_RO.html Se trece de la faza ”fiecare stat membru să-și cunoască istoria în spirit de toleranță față de ceilalți”, la faza ” Casa Istoriei Europene să creeze programe, instrumente și activități specifice pentru cursanții și cadrele didactice de la toate nivelurile de învățământ, care să prezinte o narațiune convingătoare a integrării europene și a valorilor sale fundamentale”.
[1]Iată o poziție de bun simț: https://www.desteptarea.ro/cate-puncte-ar-lua-domnul-trandafir/
[1] https://adevarul.ro/news/societate/cutitul-os-1_5de81d7e5163ec4271b2e8b6/index.html
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
Am încercat în intervenția mea să ofer câteva soluții prin care se poate reveni la la o școală decentă în sistemul public. În observațiile mele, ca om din sistem, am plecat de la realități.
Sunt conștientă că, la nivel teoretic, putem formula și alte propuneri, unele radicale, precum desființarea sistemului public de educație, pentru a înceta monopolul statului și a permite astfel deplina libertate a familiilor de a-și educa așa cum cred de cuviință copiii. Dar câtă consistență practică are o asemenea soluție? Se poate implementa în România actuală?
Am scris mai sus că adevărata educație se făcea în școala clasică. Dar o asemenea școală nu ar fi accesibilă aproape niciunui copil din România de azi. A fost întotdeauna o școală elitistă, care presupune costuri exorbitante. Doar nu vă imaginați că va putea un salariat român sau un liber profesionist, ambii lipsiți în mod real de proprietate consistentă, să asigure numai pentru un singur copil studiul serios al limbilor clasice, al limbilor moderne, instrumentelor muzicale, algebrei și analizei matematice, geometriei și științelor naturii, predate de profesioniști care să aplice maieutica, de teologi care să-i asigure nu doar o catehizare minimă, dar și studiul serios al dogmaticii, de pedagogi pregătiți să lucreze cu un singur copil sau cu grupuri restrânse, să meargă în lungi plimbări în natură, conversații, practicarea unui sport și așa mai departe.
În învățământul de masă nu va putea fi niciodată reprodusă școala clasică.
Chiar părinții celor mai mulți dintre elevi s-ar întreba ce rost are să-și chinuiască odraslele cu memorarea poeziilor, cu citirea lui Homer și a Bibliei și așa mai departe. Orizontul lor se limitează de obicei la asigurarea accesului pentru copii la ”joburi bănoase”. Și aici se oprește discuția.
Pentru copiii României de azi, față de care ar trebui toți să ne simțim solidari, soluția nu poate veni decât de la un sistem de învățământ asigurat din resurse publice. Eforturile noastre ar fi să-l reformăm acest sistem într-o direcție bună, care să asigure nu doar învățământ dar și educație conformă cu principiile și tradițiile noastre, atât morale cât și culturale.
Sigur, școlile private pot fi o alternativă dar, din păcate, deseori școala privată este tot o școală publică doar că se plătește.Și nici nu ar putea fi altfel câtă vreme și ei i se aplică aceleași reguli.
În sistemul de învățământ, ca și în cel medical, este o utopie să ne imaginăm că resursele statului pot fi înlocuite cu propriile noastre resurse. Nu. Acest stat ar trebui să ne aparțină și din contribuțiile noastre, din bogățiile naturale și intelectuale ale acestei țări, să se poată asigura oricărui copil o sănătate și o educație mulțumitoare.
Știu că reformarea actualului sistem de învățământ într-o direcție ”clasică” este la rândul ei o utopie în actualul context ideologic. Dar este datoria mea, de profesor, să militez pentru ea.
Oricum alte soluții nu prea există. A-ți retrage copilul acasă ”că îl învăț eu” este salvarea pe persoană fizică, uitând că omul este o ființă socială. Iar decontul va sosi la un moment dat.
De asemenea, renunțarea la monopolul statului asupra curriculumului are o serie de consecințe directe și grave, pe care nu știu câți dintre voi le-ați accepta. Prima dintre ele este desființarea statului național. În deșertul societății de azi, nu văd structuri capabile să înlocuiască mecanismele instituționale statale, așa cum erau odinioară comunitățile autentice. Cele care aveau biserica în centru. Așa funcționau atunci și școlile parohiale. Dacă românii s-ar reconstitui social în comunități autentice, în mod natural s-ar avansa anumite soluții, Dar statul înlocuiește lipsa legăturilor dintre noi. Priviți la românii plecați în afara țării. Vorbim de diaspora românească fără a exista cu adevărat comunități românești autentice care să-și conserve cultura. Am înțeles că în Italia s-ar fi pus bazele firave în acest sens. Dar în SUA, de exemplu, milioane de români au emigrat în sec.XX, fără a fi capabili să-și constituie comunități proprii, cu școli și biserici, prin care să-și conserve limba și tradițiile, așa cum au reușit maghiarii sau grecii.
În final, să vă povestesc ceva: fac încă, având mari opreliști și strâmbe din partea școlii, un opțional la clasa a VI-a, în PPT, cu tema Cavalerismul în imagini, opere literare,artă și poezie. Ieri ajunsesem la tema vânătorii în evul mediu, vânătoare ca artă, ca drum inițiatic. Drept exemplificare, le-am citit unor copii (atentie! de clasa a VI-a, o clasă slabă, cu probleme disciplinare, cu un nivel submediu), printre imaginile pe care le desfășuram, două poezii: Mistrețul cu colți de argint (Doinaș) și, mai târziu, Noapte de decemvrie (Macedonski). Când am ajuns la finalul celei de-a doua poezii se sunase de vreo cinci minute de ieșire. Am ridicat ochii din carte. Nimeni nu se ridicase, nimeni nu se mișcase de la locului lui, jumătate dintr ei aveau ochii în lacrimi, probabil nimeni, niciodată nu le citise în felul ăsta o poezie.La limba română se studiază metaforele, hiperbolele, CUM scrie autorul și nu ce transmite autorul acela, se fac praf operele literare.
Vă întreb, retoric, ce s-ar întâmpla cu acești copii, cum am putea forma generația lor pe care o considerăm azi pierdută, dacă i-am ajuta (în cadrul învățământului de masă, așa cum e el) să ajungă la modele, să atingă cu sufletul creațiile mari ale culturii românești și universale?