Una dintre primele întrebări pe care ți le pui ca mamă este dacă să lași copilul să plângă uneori sau să îl iei în brațe de fiecare dată. Familia extinsă este gata să îți dea fel de fel de sfaturi, dar care este calea de aur?

Până de curând, câștigase teren o teorie conform căreia bebelușul care plânge nu trebuie alinat, ci lăsat să plângă până când învață să fie independent.

Dar tot mai multe cercetări recente arată că adevărata independență se construiește ulterior pe temelia primului an din viață al omului, în funcție de felul în care mama sau persoana care l-a îngrijit i-a răspuns la nevoile emoționale. Astfel de nevoi se exprimă în primul an de viață prin plâns.

Copiii ai căror mame sau îngrijitoare au reacționat imediat la disconfortul lor când erau bebeluși dezvoltă o abilitate mai mare de a face față stresului, de a susține relații interumane sănătoase și de a avea succes școlar. Într-un cuvânt, se bucură de o stimă de sine mai mare și prezintă cea mai mare șansă la o viață împlinită și echilibrată. 

Așadar, să punem bazele Școlii părinților – A fi părinte, învățând să fim părinți buni începând de la primele luni de viață ale copilului nostru!

Oare este adevărat că, dacă ții copilul prea mult în brațe, acesta va deveni mai nesigur pe el însuși și mai dependent de tine? Până nu de mult, în unele cercuri se vehicula ideea că mama nu trebuie să reacționeze imediat la plânsul copilului. Însă tot mai multe studii contrazic această teorie. Cei mai mulți experți le sfătuiesc pe mame să răspundă la aceste nevoi emoționale ale copilului, să îi fie alături imediat pentru a-l liniști.

Toți bebelușii se atașează în mod natural de persoana care le poartă de grijă, chiar și atunci când aceasta se poartă mai distant cu ei. Felul în care se formează acest atașament este un factor-cheie care influențează întreaga viață ulterioară a copilului (și a adultului care va deveni).

Prezența mamei îl învață pe copil să-și gestioneze în mod sănătos emoțiile

Atașamentul poate fi unul sănătos, securizant, sau unul nesigur. Copiii care își formează un atașament sănătos, securizant, își văd mama sau îngrijitoarea ca o sursă de mângâiere și confort. Aceasta se constituie într-o bază psihologică sigură și solidă, care le dă încrederea de a explora lumea și a se juca. Acești copiii duc dorul mamei când ea pleacă de lângă ei și se simt ușurați când o văd că se întoarce. Dacă o văd că vine la ei de fiecare dată când sunt supărați și plâng, ei își vor forma convingerea că au mereu alături pe cineva care le oferă protecție și siguranță. Pe această bază emoțională solidă, de încredere, ei își vor dezvolta o personalitate încrezătoare în forțele proprii, devenind adulți competenți și empatici, care vor putea forma atașamente puternice și de încredere și cu alte persoane din viața lor.

Aproximativ 35% dintre copii formează totuși atașamente nesănătoase, nesigure. Nu și-au putut forma convingerea că mama sau îngrijitoarea le este mereu alături când au nevoie de ea. Aceasta se întâmplă mai ales în familiile dezorganizate sau în cazul mamelor bolnave ori depresive, care nu pot fi mereu alături de bebeluși atunci când aceștia plâng. Uneori, astfel de copii fac eforturi nefirești de a atrage atenția mamei sau, dimpotrivă, renunță să mai încerce vreo conexiune cu ea.

Rezultatul este că devin extrem de dependenți (îi îngrozește plecarea mamei de lângă ei) sau capătă un grad inadecvat de independență pentru vârsta lor (abia dacă observă plecarea mamei). 

Alții sunt speriați sau se comportă haotic în prezența părinților. Sunt copii care, ca și adulți, vor deveni vulnerabili la probleme precum anxietatea, mânia sau depresia. Aceștia ar putea avea probleme și pe plan social, nu doar psihologic, fiind tentați să se dea mari și să fie neascultători în mod programatic, precum și nemotivați la școală.

Cei mai mulți specialiști au ajuns la concluzia ca ceea ce face diferența între un atașament sigur și unul nesigur este reacția părintelui la nevoile emoționale ale copilului. Ignorarea, respingerea acestora sau reacția inconstantă și așadar imprevizibilă la aceste nevoi îi va crea copilului un tip de atașament nesigur. Acesta va fi afectat pe viață de un comportament distant, excesiv de controlator sau chiar abuziv și ostil al părintelui.

Atașamentul sigur, sănătos, se creează atunci când părintele reacționează în mod constant cu sensibilitate și consolator la reacțiile copilului. Când copilul se simte mereu înțeles, capăăt încredere în el însuși și în cei din jur.

Conceptul-cheie al acestei teorii a atașamentului este că, în mod paradoxal, această dependență a copilului de părinte în prima parte a vieții duce în cele din urmă la independență ulterioară. Cu alte cuvinte, doar copilul care simte că poate conta pe părinți și că aceștia îi sunt mereu alături va putea vedea mereu lumea ca pe un mediu sigur, în care se pot descurca fără teamă și care paote fi explorat pe deplin.

Aceasta nu înseamnă să îi faci copilului pe plac în toate și să-i împlinești orice dorință. Ci să îi arăți atenție, să îi asculți doleanța și să i-o iei în seamă, chiar dacă nu i-o îndeplinești.

De exemplu, dacă bebelușul începe să plângă când vrei să-l schimbi, nu e cazul să renunți la acțiune și nici să te enervezi, ci să vorbești cu calm: „Știu că nu-ți place, dar o să te simți mult mai bine imediat, ai să vezi”. Nu cuvintele sunt importante, ci faptul că ești acolo, lângă copil, și îi dai de înțeles că îi vezi disconfortul. 

Acest tip de atenție este esențial mai ales în primul an de viață, deoarece atunci creierul copilului se dezvoltă cu viteza luminii, mai ales partea dreaptă, care prelucrează emoțiile. Bebelușii nu rămân cu amintiri din această perioadă, dar se bazează pe experiență pentru a prelucra emoțiile. 

Ceea ce vor învăța va fi să apeleze la o persoană (mama, părintele, îngrijitorul) care să îi ajute să-și gestioneze stresul. Dar asta numai în cazul în care această persoană le-a fost alături cu iubire dintotdeauna. Răspunsul și disponibilitatea emoțională a părintelui la copil consolidează această legătură.

Iar acest atașament se va consolida încontinuu pe măsură ce copilul crește și explorează o lume înconjurătoare tot mai vastă. Chiar și adolescenții – poate mai ales ei – au nevoie de a-și simți părinții alături indiferent de reacțiile și acțiunile lor. Legăturile emoționale stabilite în primul an de viață cu părinții și consolidate de-a lungul copilăriei și la adolescență vor ajuta copilul să devină un adult dezvoltat firesc din punct de vedere psihologic și emoțional. Un astfel de adult va putea fi la rândul său un bun părinte pentru copiii lui.

Pentru mai multe informații despre cum poți deveni un părinte mai bun, accesează www.afiparinte.ro.

 

Pentru informații detaliate despre celelalte programe cofinanțate de Uniunea Europeană, vă invităm să vizitați www.fonduri-ue.ro. Conținutul acestui material nu reprezintă în mod obligatoriu poziția oficială a Uniunii Europene sau a Guvernului României.