Nu de puține ori, atunci când vine vorba despre educație, responsabilii politici și oamenii simpli îi amintesc pe elevii cu rezultate foarte bune la concursurile naționale și internaționale.
O altă poveste apare atunci când este vorba despre răsplătirea acestei munci, deopotrivă a elevilor și a profesorilor. Dacă uneori avem parte de recompense pe măsură, care mulțumesc, măcar sufletește, pe cei cărora le sunt destinate, sunt și cazuri în care acest tip de premiere lipsește sau, și mai rău, se dovedește a fi o farsă, un castel de carton.
Din păcate, despre un astfel de caz avem mărturia directă a unei profesoare bucureștence, care ne-a trimis pățaniile prin care au trecut o serie de elevi de elită ai unui liceu din Capitală, ce au fost chipurile, recompensați, pentru rezultatele bune la învățătură. O poveste despre lașitate, indiferență, cinism și afaceri cu bani și din bani publici, despre pervertirea unor suflete tinere. O mărturie semnată de doamna profesoară Ioana Nancu.
Am vrut din tot sufletul să merg în această tabără pentru...excursiile opțional-obligatorii, în fapt cheia acestei recompense, cum s-au dovedit până la final. Să mă explic: copiii trebuiau să meargă in trei zile diferite (din sejurul de șapte zile) în trei locuri, la alegere, în excursii organizate de o agenție de turism cunoscută. Aceste excursii erau plătite de copii, iar locația o stabileam cu toții de comun acord. S-au ales Meteorele, croaziera pe insula Skiatos și o scurtă incursiune pe muntele Olimp. M-am bucurat din suflet. Plină de elan, ca în fiecare excursie sau tabără cu copiii, am citit mult despre locurile unde urma să mergem și m-am pregătit să le povestesc, să îi rup după puteri din cotidianul anost al facebook-ului, căștilor cu muzică tehno sau pur și simplu să le înlocuiesc
eternele glumițe cu întrebări. Întrebări vii.
.
Surprizele s-au succedat însă rapid și nu mi-au lăsat loc de reflecție decât cel mult seara după ce stingeam lumina.
Încă dinainte de plecare s-a defectat autocarul trimis de agenție, ceea ce am aflat neoficial, noi urmând să călătorim până în Grecia și să mergem întreaga noapte cu un autocar care nu intra în viteze decât discreționar și risca să se oprească după primii kilometri. Firește că am încălcat cutuma și, aflați fiind cu părinții copiilor alături, am cerut cu tupeu binefăcătorilor noștri să ni se aducă un autocar care să funcționeze cu normă întreagă. Cu acest prilej am aflat că acest proiect nu ne este adresat doar nouă, ci se pleacă acolo cu câte cinci autocare de copii săptămânal. Acest lucru m-a dus cu gândul, pentru prima dată, la o afacere internă profitabilă iar așa-zisa tabără a premianților este doar o strategie ieftină de marketing dar, rușinată față de mine, cu ochiii mei în cei ai părinților, mi-am alungat nedemna constatare interioară ca pe o muscă aflată pe o felie coaptă de pepene de curând scoasă de la frigider într-o zi caniculară.
Am ajuns în Grecia a doua zi pe la zece dimineața. Premianții mei erau storși după o noapte în autocar, dar așteptau atât de mult cele ce urmau să vină, încât oboseala nu mai conta. Salutau cu urale marea. Ne-am învârtit prin oraș jumătate de oră fiindcă șoferul habar nu avea unde să ajungă, reprezentanții agenției contactați de noi la telefon nu auziseră de grupul nostru, încurcaseră listele cu copii și ne-au rugat să căutăm în continuare. Într-un târziu am aflat numele hotelului și, intrați pe ușa acestuia, am fost preluați rapid de o agentă de turism.
Atenție, nu instituția publică din subordinea Consiliului General al Municipiului București finanțată din banii noștri și care era organizatoarea excursiei ne-a preluat, binefăcătorii noștri au lăsat loc agenției de turism cu care colaborează la fiecare grup. Reprezentanta acesteia, înainte de a ne caza, ne-a oprit în hol și ne-a cerut banii pentru excursiile opționale. Suma deloc neglijabilă am strâns-o ad-hoc de la fiecare copil. După numărarea celor câteva mii de euro pe genunchi, hotelul fiind, atunci vedeam, în reparații (!!!), am înmânat banii doamnei care s-a prezentat drept ghida noastră pe tot parcursul taberei (nu am mai văzut-o însă niciodată de atunci, parcă a trecut în adormire). Înainte de a strânge banii, probabil nemulțumită că fusese aleasă și excursia de la Olimp, despre care am văzut atunci în tabel că era cea mai ieftină, a încercat să ne convingă să ne schimbăm opțiunea pentru o alta, care, a spus ea, place mai mult copiilor. E mai distractivă. Era o mică diferență, nesemnificativă, de 20 de euro de copil. Conservatoare fiind, mi-am păstrat fără a sta prea mult pe gânduri prima opțiune, spre supărarea agentei.
După ce a strâns banii, ca într-o doară ne-a anunțat că numărul de locuri pentru cazare este fix, nu există nicio cameră în plus iar în camera rezervată pentru trei persoane, din întâmplare cea a însoțitorilor, este stricat corpul sanitar, toaleta curge iar inundația se vede cu ochiul liber. Sub tavan era așezat un lighean în care picura o apă maro drept în mijlocul micuțului hol cu tavanul îndoit a pagubă. Drept urmare, însoțitorii trebuie să stea la un hotel alăturat, iar cei 45 de copii urmau a rămâne nesupravegheați. Dar, firește, înainte de a merge în camere urma ca noi, profesoarele, să mai semnăm ceva prin care să ne asumăm întreaga răspundere pentru copii, fiecare nominal. Șocate, ne uitam la ochii mici și adormiți ai copiilor, la nopțile care ne așteptau, la figura hulpavă a agentei de turism, la semnăturile viitoare, multe și strâmbe, date pe genunchii obosiți și niciuna din noi nu a scos vreun sunet.
Acesta a fost momentul în care agenta de turism s-a apropiat de noi și ne-a șoptit că fiecare masă va fi gratuită pentru profesori pe unde vom merge, să nu ne plângem de nimic fiindcă vom fi mulțumite. Dacă toate mările Greciei s-ar fi revărsat asupra mea în momentul acela, nu aș fi fost mai jos, sub apele rușinii. Iată cum profesorii, percepuți ca hămesiți, erau cumpărați cu câteva dejunuri copioase și frappe-uri atrăgătoare de vacanță așezate în sticlă colorată pentru ca șiruri de copii, săptămânal, din nefericire pentru ei premianți, să îngroașe conturile agențiilor de turism. Și nu doar atât.
Vacanța începea!
În după amiaza aceea am discutat serios cu reprezentantul PROEDUS, instituția organizatoare, care locuia (surpriză!) tocmai în hotelul nostru, cel care nu avea locuri pentru profesorii supraveghetori. După o discuție inițial diplomatică, apoi, la refuzul său din ce în ce mai vocal, cererea mea de a fi cazați noi, profesorii, în același hotel cu copiii noștri, a fost dusă în fața șefului cel mare de la agenția de turism cu care se putea comunica exclusiv în engleză, o engleză de grec, alambicată și presărată cu cuvinte internaționale.
In fact, who’s the boss? Reprezentantul PROEDUS (selectat pentru toată vara să dea indicații grupurilor de copii), a declarat senin că nu cunoaște deloc limba engleză (!!!), așa că am negociat însoțită de o colegă-spectator nevoia noastră legitimă de a fi alături de grupurile de copii. Ca orice grec, juca tare, dădea ochii peste cap, plângea, râdea...în final, după mai bine de o oră, a acceptat în suspine unica soluție posibilă pentru toți, de a primi noi, în hotel cu copiii, camera reprezentantului PROEDUS, singura disponibilă, de altfel. I-am lăsat să discute în continuare folosindu-și mâinile sau contractele dar am înghițit gălușca acelei lupte surde în care, de partea legii, forțată, e adevărat, a fost agenția de turism și nu instituția. Invocasem în apărarea noastră articole din codul legii educației, argumente morale, amenințări, într-o engleză aproximativă dar cu o disperare evidentă. Era și un lucru nou, instructiv, în toate astea: aflasem că grecii nu au paturi pliante. În Paralia nu există așa ceva, mi s-a comunicat de către al nostru boss. Așa ceva însemna un peiorativ? Încurcate sunt căile Domnului...
Nu amintesc despre presiunile făcute asupra mea de atunci până la finalul sejurului, supărarea evidentă a domnului scos din camera sa, amenințările, clinciurile… Sunt o poveste în sine și poate o voi relata cu altă ocazie.
Elevilor li se oferiseră gratuit micul dejun și cina, așa spunea contractul semnat de părinți acasă. Margarină cu dulceață dimineața, zeamă lungă însoțită de paste chioare asezonate cu ceva roșu, seara. Sub ochii vigilenți ai PROEDUS, se perindau în fiece seară la locația stabilită pentru cină, grupuri de elevi presărați altminteri prin toată Paralia, care mâncau repede, apoi se ridicau de la masă, erau înlocuiți și mesele cunoșteau atâtea paste cu sos încât gratuitatea avea un gust cert de făinoase bine spălate de gust.
Nu amintesc decât în treacăt de femeia de serviciu a hotelului, una și bună (cum spune românul, mama-i numai una). Bucătăreasă, ospătar, menajeră (trei în unu, deci), făcea curat în camere pe la ora 13 (!), când ne luam și noi cu aplomb dușul de după plajă (cu apă rece, firește, hotelul nu dispunea de apă caldă decât arar, și atunci foarte limitat, cam trei dușuri consecutive din cei cinzeci care eram). Cum venea, așa pleca, pe ușă, iar durata de staționare în cameră nu depășea 30 de secunde. Ne lăsa ca amintire un sul de hârtie igienică. Pare hilar și nepotrivit comentariul, dar nici nu vă imaginați ce important este obiectul în cauză în Paralia. De mai multe ori, copiii s-au plâns că toaleta nu trage mizeria, apa nu avea presiune, vasul mic..., și atunci au fost îndemnați de personalul hotelului să ia cu mâna (mă iertați!) și să arunce la gunoi fără să greșească ținta, fiindcă vine femeia a doua zi să ia gunoiul! Nu i-am crezut pe copii când mi-au relatat dar apoi am auzit cu urechea mea și m-am închinat sănătos.
Ați crede că opționalele m-au salvat. Așa am crezut și eu, dar, cum tot românul spune, socoteala de acasă...Excursiile plătite în cadrul taberei nu sunt, pentru ei, doar o metodă de a câștiga bani, ci un mijloc de educație pentru copiii premianți, deci pentru cei cu potențial intelectual ridicat care sunt capabili, firește, să absoarbă cu ușurință informațiile. În primele două excursii (la Skiatos și Meteore), am avut drept ghid o persoană cu certe calități de activistă corectă politic.
După ample expuneri condimentate cu legende adesea decoltate despre păgânismul olimpian grec din care s-au ales preponderent exemple ce țin de drepturile femeii (pe care, iată, bătrînii greci le respectau), doamna nu a pierdut prilejul să atace agresiv la microfon sau face to face creștinismul: preoții ortodocși mint tinerii, preoții ortodocși fură de sting, preoții ortodocși folosesc bau-baul păcatului pentru ca voi să vă simțiți vinovați și să vă controleze, Biblia este o minciună făcută de oameni, nu e nicio diferență între adevărul păgân și cel creștin, la Athos vor urca și femeile, trebuie să li se permită, și la Meteore au fost la început astfel de închistări ridicole etc, etc. Colegele mele stăteau relaxate (poate vraja mării...), unii copii ascultau și îmi aruncau priviri sprâncenate...alții, încurajați de nervozitatea mea sau de apatia celorlalte doamne făceau gălăgie în spate.
Mergeam în ziua aceea la Meteore, iar bătaia de joc depășea orice imaginație. Mă veți întreba...Da, firește că am rugat-o să înceteze, mi-a replicat că Proedus știe, că acesta este ghidajul tip (!!!) și că ea nu e fanatică, ea spune doar adevărul. Eu am insistat să tacă, intra în coliziune cu tot ce eu, ca profesor de istorie, nu de religie, încercam să formez la elevii mei: noblețe, respect față de valori, cultură, credință. Hilar a fost că ceilalți profesori supraveghetori i-au cerut cu multă prietenie și admirație să ne fie ghid până la sfârșit. Într-adevăr, doamna era documentată.
Sigur, nu venisem pentru o tabără creștină, dar este incultură crasă și lipsă de respect să mergi la un ansamblu mănăstiresc ortodox celebru, iar tot drumul să critici cu un discurs de activist bolșevic oamenii care au construit acele minuni.
Ulterior nu ni s-a dat voie să cumpărăm nimic de la mănăstiri pentru a merge să luăm...suveniruri într-un magazin de icoane cu care, am aflat mai târziu, agenția avea contract, pe acolo duceau mii de copii anual, iar prețurile erau o sfidare asupra micilor sume pe care copiii le aveau asupra lor.
În ambele zile, am fost duși pentru masa de prânz în locuri foarte scumpe. Copiilor le era foame, trebuia să mâncăm ceva, locul era străin iar noi, profesorii, aveam gratuitate doar în locurile alese de ghid. Nu mă întrebați ironic, vă spun eu singură: în niciuna din excursii eu nu am mâncat un prânz gratuit. Am refuzat. De ce? Pur și simplu.
La Skiatos au fost duși zeci de copii de la mai multe școli, îmbarcați ca oile, îngrămădiți în trei vapoare de croazieră strâmte. Totul se învârtea în jurul distracției, al consumului. Se oferea simbolic Metaxa, ei se roteau în jurul sticlei, în cerc, ca într-o orgie antică. Pe insulă am stat o oră și jumătate, timp în care am mâncat la restaurantul ales și am văzut ruinele unei biserici doar ca să faceți poze, 4 minute maximum. Apoi am fost lăsați la plajă trei ore pe o insulă din apropiere, doritorii puteau sări organizat de pe vapor în apa mării deși locul era plin de pietre și stânci dar profesorii răspundeau pentru siguranța lor, nu? Cert este că elevii mi-au declarat război pe viață când le-am interzis categoric să sară în apa limpede și stâncoasă.
Nu am văzut Meteorele decât pe fugă, goniți de valul consumismului. Nu religia, cultura sau Frumusețea erau scopurile lor ci Educația pozitivistă, fuga de spiritual, pâine scumpă și circ ieftin. Copiii sunt copii, precum știți, pentru ei o bucățică de soare, bălăceala, banii dați de părinți cheltuiți prin locații recomandate de autoritatea verii - ghidul, muzica săltăreață pusă drept fundal al distracției, glumițele care se potriveau cu bronzul erau rețetele unei tabere reușite.
Am descris experiența din acea tabără, cumva, pentru a înțelege toți unde este sursa răului. Ne vom întreba peste ani, poate, unde s-au format acei tineri nihiliști care recuză patria și familia, iar în final pe Dumnezeu. Sau ne vom întreba de ce oamenii din jurul nostru au pierdut demnitatea.
Oameni buni, înțelegeți că dacă noi, profesori sau părinți, nu ne respectăm și acceptăm orice umilință fiindcă ”e gratis”, nu avem dreptul să le cerem ceva înalt copiilor noștri.
În tabăra descrisă mai sus nu s-a plecat din cauze sociale, din mila creștinească a unui nabab (tot românul spune ”calul de dar nu se caută la dinți”), era vorba de o recompensă pentru elevi de nota zece, anunțată public de o instituție. Nu cunosc sumele decontate din bani publici pentru organizarea acestor tabere, nu știu agențiile de turism care-și umflă conturile (da, învățați un adevăr elementar: în capitalism nu există nimic ”gratis”) și, în final, nu acesta este scopul acestei intervenții.
Am văzut cu ochii mei nu doar Elada, dar am înțeles mecanismele îngrozitoare ale indiferenței, lașitatea noastră de a spune nu, cinismul unor oameni care-și clamează interesul pentru formarea elevilor dar în fapt au o atitudine disprețuitoare la adresa unor copii minunați, cea mai mare parte din gimnaziu, care sunt la vârsta formării.
Pentru organizatori, copiii – adolescenți vor să fie distrați, vor beteală, kitch, bătăi cu apă, scenarii ieftine cu pirați și băutură pe vaporașe supraaglomerate ai căror proprietari câștigă bani. Nu înțeleg pentru ce au vrut să aducă premianți, orice loază needucată și care pierde nopțile vizionând filme ușoare de consum, extaziat de ”senzații tari”, s-ar fi simțit în largul său. De fapt, aici este tragedia: că ne pierdem copiii, că instituțiile noastre sunt populate de profitori care permit ideologilor să țină discursuri anticlericale în autocare ce merg la Meteore...
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.