Cartonată, colorată țipător și deștept în tonuri puternice care să pătrundă în minți și în suflete, cartea ideologului bolșevic Mihaela Coșescu a devenit nelipsită din ghiozdanele puștilor de la clasele primare în acest început de toamnă. E și treaba mea! ne transmite autoarea și zeci de dascăli din școli dau acest îndreptar ca bibliografie obligatorie din clasa a doua până în clasa a patra. Mii de ochi de copii află cu uimire și interes pașii pe care trebuie să îi parcurgi ca să devii tefelist în mod oficial și cum îți crește în gură dintele răzbunării din vina societății nedrepte.  

Nu importă unitatea de învățământ, veritabilul manual al activistului se strâmbă la părinții și bunicii încuiați de peste tot, din cartierul Brâncuși până-n Băneasa și Ferentari, din Balta Albă până-n centru la Romană, din Satu-Mare la Tulcea. Și nu obosește, așa cum nu au obosit niciun pic organizațiile bolșevice internaționaliste să facă propagandă în tot locul, din veacul XIX până astăzi. Transcede micul manual de activism toate basmele inutile cu care-și umpleau capetele în trecut atâtea generații pierdute de copii: basme potrivite doar pentru a adormi conștiințe. 

Eroina cărții se numește Sofia, dar la fel de bine se putea numi Nadia sau Luminița. Fetița trăiește într-o lume tradițională, imperfectă și obtuză. Fiecare bolșevic în devenire se regăsește în Sofia! Iar proprii noștri copii sunt educați, zi după zi, să devină Sofia. 

Alături de această pionieră trezită la viață de atâtea lucruri rele pe care le observă în jur, micul cititor parcurge câteva etape bine definite. Mai întâi vede nedreptăți, mii de nedreptăți, le extrage cu penseta zilnic, ghidat de Sofia, ca pe niște nori negri (așa cum ne învăța Internaționala). Împreună văd cum nepăsarea și proasta creștere conviețuiesc în aceeași bulă de timp și sunt, firește, oripilați. Autoarea ne arată schematic, prin desene colorate violent ce reprezintă chipuri răvășite de copii și adulți strâmbi, hidoși, luați la grămadă, scene apocaliptice: un om își pedepsește cățelul, un altul fumează (brrrrrr, ce groaznic, ce gest cumplit! Iată cum romanța interbelică a lui Cristian Vasile, Aprinde o țigară devine o mostră de fascism în lumea noastră curată!). E la fel de grav ca atunci când un individ fură un portofel din autobuz, ne șoptește autoarea. Un copil e sărac, altuia i se ia pachetul din ghiozdan în mod abuziv (observați eternele teme ale extremei stângi, munca unuia revendicată pe nedrept de altul). 

Noi nu facem politică! se înșiră apoi ca niște mărgele, rotund și dojenitor pe două pagini întregi, vorbele celor indiferenți, a celor vinovați după opinia autoarei, de starea aceasta de lucruri.

Sofia privește în jur și vede cum oamenii tac, ea însăși este sfătuită să tacă, să-și vadă de propria viață, să se complacă în mizerie, ne șoptește iarăși cifrat autoarea. Există, însă, iată, și minuni, în lumea noastră bolnavă: fetița de-o șchioapă, ca un tânăr frumos și liber, se trezește la viață și purcede la schimbarea lumii. Eroina folosește toate instrumentele de luptă ale unui activist: învinovățește în scris, face o împărțire echitabilă a resurselor, vorbește la radio despre schimbare și despre sentimentul neputinței iar vocea ei se aude în fiecare autobuz din oraș, organizează proteste împotriva fumatului, face petiții, devine voluntar pentru protecția animalelor. Luptă chiar împotriva corupției, cuvânt pe care îl aude la părinții ei, bineînțeles niște încuiați. 

Cartea se termină apoteotic: în Piața Victoriei. Acolo își află Sofia izbăvirea. Convinși de noul val, părinții Sofiei o urmează. Imaginile sunt sugestive (brichete aprinse, focare luminoase) iar textul curge: ...au intrat în mijlocul unei mulțimi de oameni care agita steagurile României. Unii strigau, alții cântau, dar toți păreau însuflețiți de aceeași dorință. Curând, Sofia și părinții ei au început și ei să strige. Vocile lor s-au cufundat în mulțime ca într-un cântec de la școală. 

La școală! La școală, în școală, prin școală se desfășoară probabil cea din urmă repriză a dispariției noastre ca neam. Iar școala este obligatorie. Profesorii, educatorii asistă resemnați la ceea ce s-a pregătit de ani și acum, când învățământul este oficial prioritate națională, se desăvârșește. Îmbibat de ideologie, învățământul românesc, ca un Titanic cuprins de gheața bolșevismului care ne înghite pe toți, se duce tot mai repede la fund. Dezvoltare personală, cultură civică, științe sociale, educație pentru sănătate...și sarabanda progresismului roșu din școli poate continua. Și continuă, nu se sfiește deloc!

 Ne plângem ghidat că sunt prea multe ore de curs și se renunță sub pretextul aerisirii programei la orele de română, matematică, geografie sau istorie. Urmărită de camerele de luat vederi de când intră până iese din școală pentru siguranța ei, desigur, tot mai tristă și mai ignorantă una din ultimele generații de copii ai României se îndreaptă spre Piața Victoriei ca să schimbe lumea. 

Era treaba noastră! Să mergem la Referendumul pentru familie, să votăm cât încă aveam ce vota, să ne rugăm cât încă există biserici și există har, să fi spus NU cât încă se mai putea. 

Azi, e treaba lor! Care va deveni treaba copiilor pe care i-am născut și i-am crescut dar pe care îi educă ei.