O școală întreagă încape în acel obiect rectangular. Vocea dascălului, notițele grăbite ale elevului din care străbate sufletul lui viteaz care suie pe litere ascuțite și îndrăzneț îndreptate către cer. Sau e trist scrisul și dezordonat, sau rotund sau palid sau timid. Obiectele personale – fesul, șervețelele sau cubul, grija mamei din pachețelul cu mîncare, a lui Dumnezeu din iconița penarului, lumile din cărți – poteci către mâine – muntele și marea și cifrele întrepătrunse ca într-o ghicitoare și texte literare (alte lumi paralele, întortocheate și din care zboară ca fluturii metafore, hiperbole și hiaturi) și săbiile, limesurile și zigurattele, sângele și mișcarea și viața însăși. Stiloul, o prelungire a degetului arătător care lasă urme pe hârtia albă, culorile curcubeului din cutia de creioane și harta României din plastic, contur al unei țări ce încă palpită din ghiozdanul lui. Nu va uita niciodată mirosul paginilor cărții.

Ranița soldatului care merge din loc în loc, simbol al siguranței eului călător este purtată de fiecare copil. El pleacă zi după zi către școală pe același drum, iar acest drum reprezintă simbolul firesc al devenirii lui. Ca un Făt Frumos își caută sensul vieții, iar aflarea harului reprezintă singurul motiv pentru care parcurge aceeași cărare de mereu.

„Adeseori îmi spunea că nu există decât un Drum, că e ca un râu mare: izvoarele lui țâșnesc din fiecare prag și fiecare potecă i se supune. E o treabă tare periculoasă, Frodo, să ieși pe ușa casei tale, îmi spunea. Pășești pe Drum și, dacă nu știi să-ți stăpânești picioarele, nu ai habar încotro te poate duce curentul” (J.R.R. Tolkien).

Cu obstinație până la vârsta maturității, așa cum tinerii din toate culturile străvechi  se pregăteau pentru proba trecerii dincolo ca inițiați, copilul de azi își caută și el rostul. Între el și noi și strămoșii lui, între el și copilul din epoca lui Balzac ori a lui Filip al II-lea nu e decât o diferență de stil. Fiecare a parcurs un drum, drumul său, și fiecare a pășit în viață atunci când a fost pregătit.

Materialismul în care trăim nu ne mai permite să ne înțelegem copilăria. Suntem materialiști când ne interesează succesul copilului (în fapt al nostru, prin el), iar pentru asta îl sacrificăm în mod inconștient pe cel mic obligându-l să fie perfect, elev de nota zece, să înmagazineze niște cunoștințe care pentru el nu au nicio semnificație, părându-i sterile. Dacă el nu este un copil de nota zece fiindcă firea, stilul, construcția proprie NU îl recomandă pentru perfecțiunea școlară, este un chin pentru el această obsesie a noastră de a-l obliga să învețe până ia nota zece. Ar putea să folosească timpul prețios pentru a-și răspunde singur la curiozități din lumea vie înconjurătoare în loc să se pregătească intens la școală, ore în șir, întru împlinirea propriului nostru orgoliu: acela de a rupe gura târgului. Suntem materialiști când îi cumpărăm trening de firmă pentru ora de sport, deși prețul plătit sunt banii noștri de întreținere. 

Pe de altă parte vedem copilul așa cum ne-au învățat psihologii să îl vedem: fragil, obstrucționat de piedici, veșnic nepregătit, labil, cocoșat de greutăți, sau, dimpotrivă,  pur și sufocat de propria puritate. Îl salvăm noi la un moment dat prin cunoaștere, adică strivim cu călcâiul corola de minuni a lumii, îl eliberăm de naivitate, îl învățăm să fie deștept și precaut, adaptabil mediului, fără convingeri, un  supraviețuitor care nu suferă prea tare pentru nimic. Și facem asta fiindcă îl iubim și vrem ce e mai bun pentru el. Pentru că meriți.  Tu sau el, asta nu se știe. 

La anumite intervale, devenim supărați. Școliți de aceiași ideologi, prindem un alt fir de gândire și începe să ni se pară că lumea întreagă s-ar fi pus de acord pentru a-i fura lui copilăria. Citim articole de presă în care aflăm cum profesorii îi terorizează pe copii, ni se suflă cum în școala X temele durează chiar și patru ore legate și facem ochii mari. Nu e bine, ni se spune de către presă. Faceți ceva! Și ni se umflă plămânii de supărare. În timpul ăsta ținem copilul în turnul de fildeș cât putem de mult, apoi îi dăruim libertatea când socotim că s-a maturizat. E firesc să o facem, libertatea este un drept cetățenesc, așa ni s-a spus mereu. Îi dezvăluim temerar atunci o perspectivă a lumii care, după faza aseptică în care l-am ținut, își lasă decisiv amprenta asupra lui. Imaturitatea de care tot mai mulți tineri suferă astăzi este urmarea directă a refuzului nostru de a-i lăsa să își trăiască în mod real copilăria. Să plângă, să cunoască, să întrebe. Să se lovească de pietre și să zboare apoi.  Să-și lingă rănile din zbor... 

Așa rosteau în cor în perioada dinainte de 1989, copiii epocii de aur. Pionierii cu cravate roșii, crescuți pentru a fi utili societății de mâine primeau, iată, în contrapondere profilul unor îngeri ce intonau în cor imnuri despre puritate, despre vârsta unică pe care o traversau. Socialismul însuși era o copilărie a comunismului, iar ei, îngerii desacralizați, aveau rolul de constructori voioși ai noii societăți. Noi în anul 2000, când nu vom mai fi copii... Materialismul de ieri se prelungește în materialismul de azi iar micuțul rândunel (unica noastră portiță de ieșire din zimții colțoși ai mizerei vieți proletare care ne este dată, cu rate la bănci și program de salahori) este aplatizat de obligații. Cea mai acută este școala pe care el o cară zilnic în spate, nu ca un melc ci parcurgând un chin sisific sub ghiozdanul care îi înăbușe definitiv zborul. 

Nu vă îndoiți niciun moment!  Ghiozdanul greu este, pentru criticii sistemului de învățământ, școala însăși. Caietele, cărțile, ustensilele școlare toate sunt urâte, vechi, vinovate de a pregăti pentru viață niște perdanți. Școala însăși e incapabilă de a crea omul nou de care are nevoie societatea integrată. Filonul cultural autohton pare a-și trăi ultimele bătăi de aripi, în vreme ce insignifianta profesoară exilată în Ilfov, școlită cu temei spre a combate, ascultătoare cum îi e firea, îi taie rădăcinile săptămânal cu noul baltag al suprimării nației românești. Sinistra voioșie îi e aplaudată la scenă deschisă de fidelii detractori ai românismului. Veți întreba mirați care e legătura? Păi este, domnilor, este! Între ghiozdanul greu și școala acuzată zilnic de păcatul de a fi plictisitoare, prăfuită și tristă, între loialitatea strâmtă a Vitoriei Lipan și statuile unor modele clasice cărora li s-a pus gând rău de iconoclaștii care și-au terminat treaba prin State și acum adulmecă izul reacționar de pe la noi, totul converge în a extirpa chiar de la firul ierbii ultimele zbateri ale etosului autohton. Doina, basmul sau balada devin pe zi ce trece tot mai anacronice și incorecte, și așa vor rămâne, cât timp mioriței noastre nu i se va găsi o legitimare salvatoare prin programul lgbt. 

Ghiozdanul se face, iată, pe zi ce trece, tot mai greu. Pe muzica lui pink floyd, manualele își așteaptă în chip fatalist condamnarea ultimă la incinerare, în vreme ce bietul Aristotel, autorul portretului de sclav ca unealtă vorbitoare, iese singur din bibliotecă și, încet, filosofând încă, cere venirea pompierilor din Fahreinheit în fața cărora să se predea. Ca ultimi supraviețuitori, dascălii ieșiți din catacombele vechii școli, rezistă nesimțitori elanului distructiv internaționalist. Învățătorii de modă veche, de pildă, încă le dezvoltă aptitudini diverse copiilor de șapte ani, și le cer prostioare care le îngreuiază ghiozdanul: hârtie glasată, lipici, traforaje și numărători. 

La etajul paralel, profesorii netoți folosesc în ciuda transparentului ordin de ministru care limitează materialele ajutătoare de la clasă sub amenințarea unor acuze penale pentru vinovați, atlase cu hărți cam decolorate de intemperii, pe care le declarăm, în ciuda eforturilor incredibile ale celor implicați, întru totul nefolositoare în această lume (atât de) deschisă. Imagine, deci, un spațiu infinit, în care devine cu totul lipsit de sens ca un copil de clasa a șasea să știe unde este o strâmtoare sau cercul polar de nord, sau granițele Angliei sau cum arăta o caravelă folosită de Columb. Și asta pentru că a devenit interzis să vorbești despre toate aceste mostre de fascism. Hârtiile, exercițiile, antrenamentele hilare ale minții s-a dovedit că nu duc nicăieri. Deunăzi a fost demonstrat în chip științific faptul că elevul este și va rămâne pe veci terorizat de școală. I s-a furat, demult, copilăria, și încă o mai caută. Unii spun că ar fi fost dusă undeva, în zona cercului polar. Dar ce păcat că nimeni nu mai știe unde e cercul ăsta... 

Consider că o tabletă ar rezolva problema ghiozdanului greu, a școlii nefolositoare. Cu ea ghiozdanul ar fi ca fulgul de ușor, iar școala ar deveni o plăcere. Sau, ce spun eu ghiozdan? Nu va mai fi nevoie de ghiozdan. Tableta ar încăpea in buzunar sau chiar în palmă s-ar putea ține, spre a fi una cu ea, spre a ne afla prelungirea unui eu muribund din mașina viitorului nostru. Totul s-ar desfășura virtual, copilul s-ar juca și la școală fiindcă tableta este ceva familiar pentru el. Câți dintre noi nu am privit cu mândrie la fiul sau fiica noastră cum, la nici patru ani, știe să joace jocuri complicate pe tabletă...

Tableta este memorie atașabilă, instrument digital care protejează mintea de efort, ghiozdanul conține instrumente mecanice care devin inutile câtă vreme mintea ta nu a înmagazinat informație și capacitate de înțelegere.

Aceasta i-ar garanta fiului nostru imaturitatea perpetuă. Așa cum părinții lui se vor hrăni cu concentrate, bobițe care strâng în ele cele necesare vieții, așa cum pe un card vom strânge toate informațiile necesare pentru noi, inclusiv sănătatea noastră o vom purta în buzunar iar banii de hârtie vor deveni o simplă figurație virtuală, tot așa, tableta, cheia vitorului ne va ajuta să nu mai cărăm ghiozdane grele. Atât de grele erau... vor spune copiii noștri mirați. Și lor le va răspunde vântul: erau așa grele fiindcă în ele era însăși Școala!