Când am publicat articolul despre trecutul de CC al PCR al tatălui lui Răzvan Bucuroiu, editorialist Lumina și culturnic șef la TVR, mulți cititori au crezut că am glumit și că este un pamflet literar. Nu, n-am glumit. Dar problema e că oamenii nu mai citesc. Toate aceste informații erau și sunt în spațiul public. Nu noi, ci Ileana Mălăncioiu a scris că Bucuroiu Sr, decorat de Ceaușescu „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului” cu Ordinul Muncii, „era securistul Uniunii”.

De ziua lui Nichita mai redăm un fragment edificator și amuzant din Ileana Mălăncioiu despre instructorul CC al PCR Valeriu Bucuroiu, tatăl lui Răzvan Bucuroiu (foto mai sus intervievat de subalternii lui de la TVR și nu într-un studio sau pe scena vreunui teatru ci chiar în propria lui locuință de bugetar).

Întâmplător, astăzi este și paștele catolic, care, iată, are loc înainte cu nu mai puțin de 5 (cinci) săptămâni de Sfintele Paști!

Este sărbătoarea catolică la care o mână de agitatori prolecultiști voia să ne „lipim”, stârnind zarvă neortodoxă în plin post al Sfintelor Paști, anul trecut. Nu putem să nu observăm ciudata coincidență a legăturilor aparent invizibile ale acestor activiști catoliciști: Teodor Anatol Baconschi - fiu de poet proletcultist și propagandist sovietic, Adrian Papahagi - fiu de istoric literar cu o facultate și un doctorat în Italia (cinci ani), în plin regim comunist, „național-ceaușist”, ca să-l cităm și pe Tismăneanu, apărătorul lor din oficiu, Toader Paleologu - fiu de odios turnător/torționar al Securității, Răzvan Bucuroiu - fiu de activist comunist, instructor al CC al PCR, considerat „securistul Uniunii” Scriitorilor din România, și, cu voia Dvs, ultimul pe listă, Vasile Bănescu, trecut necunoscut, facultate necunoscută, ani dispăruți din CV înainte de 1989 și la început de 1990, și, întâmplător, ginerele ultimului Cancelar CC al PCR al lui Nicolae Ceaușescu, nomenklaturistul Silviu Curticeanu. Bineînțeles, cu toții dau lecții ierarhilor, cu aere de Primăverii, chiar și sau mai ales unui al 17-lea copil al unei familii de țărani credincioși, și „îi pun la punct” când nu cântă ode ecumeniste. Nu e puțin ciudat?

Ileana Mălăncioiu - Recursul la Memorie

„(...) Am să vă mai povestesc o întîmplare din care se poate vedea cu ușurință cum a fost cu adevărat Nichita pe vremea cînd era încă viu și nevătămat.

Mă întîlnisem cu Lucian Raicu undeva în apropiere de Piața Amzei și stam de vorbă în fața unui gang care dă spre o curte interioară, mărginită de blocuri. Nu știam că în unul din ele locuia Nichita.

Întorcîndu-se către casă, el a dat de noi acolo și s-a bucurat. Pe vremea aceea nu eram în cele mai bune relații, dar, cum nu-i plăcea să fie certat pentru multă vreme cu cineva, a insistat cît a putut să urcăm pînă la el măcar pentru cinci minute. Și am urcat.

Ca să trecem peste eventualele explicații stînjenitoare, ne-a antrenat rapid într-o discuție despre dicționarul recent apărut al lui Marian Popa.

Obiecția de bază pe care i-o aducea era obediența față de autorii cu funcții importante.

"Ar trebui să facem o anchetă prin care să fie desființat", ne spunea. "Eu m-aș putea angaja să o conduc din umbră, dar fără să particip la ea."

Pentru a fi mai convingător, a luat dicționarul în mînă și-a început: Ia să vedem cît a scris despre Vasile Nicolescu... Ia să vedem cît a scris despre Nicolae Dragoș... Ia să vedem cît a scris despre Ion Dodu Bălan...

În cele din urmă s-a oprit la Valeriu Bucuroiu. Nu știu dacă ați auzit de acest nume, pentru că nu era al unui scriitor, ci al unui activist, care veghea să nu se întîmple cine știe ce pe la Uniune.

Spațiul ocupat de el era cam de trei ori cît cel acordat unui autor onorabil. Numai că Marian Popa l-a folosit pentru a ne spune ce școli de partid urmase acel activist curtat de atîta lume bună, ce funcții ocupase înainte de a deveni păzitorul nostru, și alte lucruri de felul acesta. Abia spre sfîrșit ajungea și la cărțile lui. Iar după titlul uneia dintre ele scria: prefață de... (nu mai știu cine), postfață de Nichita Stănescu.

Marele poet a citit cu glas tare această precizare și a sfîrșit prin a zice: "Am căcat-o, nu mai facem nici o anchetă!" 

Am spus cîndva că, spre deosebire de Nichita, alți scriitori celebri din generația sa ar fi învățat ceva din greșelile lor de tinerețe, pentru a nu le mai repeta. Dar întîmplarea relatată mai sus mă obligă să mă contrazic. Fiindcă, deși în ultimul deceniu au săvîrșit erori care ne-au costat infinit mai mult, aceștia încearcă să acopere, ca pisica, ce au făcut și să ia totul de la început, ca și cum nu s-ar fi întîmplat absolut nimic”. (Ileana Mălăncioiu, convorbiri cu Daniel Cristea-Enache, Recursul la memorie)