Anul acesta, de 1 aprilie, martirii de la Fântâna Albă rămân mai puțin pomeniți la locul masacrului, greutățile de deplasare cauzate de război împiedicând românii să ajungă la frații lor, în Ucraina, actuală ocupantă a nordului Bucovinei românești, ca succesoare secundă a fostei URSS.

An de an, români din toate colțurile țării treceau granița arbitrară pentru a-i comemora pe miile de români uciși de trupele NKVD la 1 aprilie 1941, pe când, abandonându-și bunurile și meleagurile natale, se îndreptau spre noul hotar cu România, pentru a lăsa în urmă infernul bolșevic adus de Armata Roșie asupra teritoriilor românești ocupate în urma Pactului Ribbentrop-Molotov.

„Anexarea de către Uniunea Sovietică a Basarabiei și nordu­lui Bu­co­vinei, la 28 iunie 1940, a fost consecința directă a Pac­­tului Molotov-Ribbentrop și a izolării politice și militare din acea perioadă a Ro­mâ­niei. Cu aproape un an înainte de începutul amputărilor terito­riale suferite de România în vara anului 1940, Germania și URSS au încheiat, la 23 august 1939, un tratat de neagresiune, însoțit de un protocol adițional secret, prin care cele două părți își delimitau « sferele de interese ». Tratatul, cunoscut și sub nu­me­le celor doi semnatari ca Pactul Molotov-Ribbentrop (pri­­mul – comisar al poporului pentru Afacerile Străine al URSS, ce­lălalt – ministrul de Externe al Reich-ului), a rezultat din con­­­­­­ver­gența de interese ale celor două regimuri totalitare și a schimbat configurația geostrategică a continentului european. Antagonismul declarat dintre ideologiile regimurilor de la Berlin și Moscova – nazism și comunism – nu i-a împiedicat pe Hitler și Stalin să cadă de acord și să fixeze soarta țărilor din imediata vecinătate a Germaniei și URSS”, scria marele istoric Florin Constantiniu în prefața lucrării cercetătorului Mihai Pelin „Săptămâna Patimilor (23-28 iunie 1940). Cedarea Basarabiei și a nordului Bucovinei” (Editura Compania).

Tot în apropierea Săptămânii Patimilor a venit și decizia mai multor mii de români de pe Valea Siretului de a se așeza în matca politică a României ciuntite, după ce au căzut într-o diversiune a organelor NKVD - precursorul KGB - care le-au promis libera trecere spre țara-mamă tocmai pentru a scăpa în mod criminal de românii anticomuniști din zonă.

Istoria este, acum, în linii mari, cunoscută: „Pe lângă deportările românilor în Siberia, la începutul anului 1941, după ce trupele sovietice au pus stăpânire pe Basarabia și Bucovina de Nord, NKVD-ul a lansat zvonuri potrivit cărora sovieticii ar fi permis trecerea graniței în România pentru a atrage în cursă românii care doreau să treacă granița din teritoriile ocupate. Astfel, în data de 1 aprilie 1941, un grup mare de oameni din mai multe sate de pe valea Siretului (Pătrăuții-de-Sus, Pătrăuții-de-Jos, Cupca, Corcești, Suceveni), purtând în față un steag alb și însemne religioase (icoane, prapuri și cruci din cetină), a format o coloană pașnică de peste 3.000 de persoane și s-a îndreptat spre noua graniță sovieto-română în speranța că așa vor putea să ducă până la capăt acțiunea lor. Însă nu a fost să fie așa. În poiana Varnița, la circa trei kilometri de granița română, grănicerii sovietici i-ar fi somat să se oprească. După ce coloana ar fi ignorat somația, sovieticii au tras în plin cu mitraliere, încontinuu, secerându-i. Supraviețuitorii au fost urmăriți de cavaleriști și spintecați cu sabia. La finalul măcelului, răniții au fost legați de cozile cailor și târâți până la cinci gropi comune săpate dinainte, unde au fost îngropați, unii fiind în viață încă: bătrâni, femei, copii, sugari – vii, morți sau muribunzi. Supraviețuitorii au fost arestați de NKVD din Hliboca (Adâncata) și, după torturi de neimaginat, au fost duși în cimitirul evreiesc din acel orășel și aruncați de vii într-o groapă comună, peste care s-a turnat și s-a stins var, fără ca Rusia să recunoască aceste crime împotriva umanității”, sintetizează jurnalistul Mădălin Necșuțu pe portalul Basarabia-Bucovina.Info.

Bustul lui Lenin a fost fărâmat

Regretatul colonel și scriitor bucovinean Vasile Ilica a cercetat cu de-amănuntul toate culisele masacrului, fiind chiar unul dintre supraviețuitorii acestuia. Cunoscut și pentru faptul că la 90 de ani statul Ucraina l-a declarat persona non-grata și l-a catorist cu o interdicție abuzivă de cinci vitregindu-l până la moarte de la a aprinde o lumânare la mormintele părinților săi, Vasile Ilica a relatata în lucrările sale scene de dinaintea masacrului. La Cupca, românii, înainte de a pleca, au avut grijă să spargă bustul lui Lenin instalat de sovietici după ocupația din iunie 1940 în fața Școlii și Primăriei. Numărul total al românilor care au plecat încolonați din Cupca a fost estimat de Lazăr Furnica și Vasile Slănină la 3.000-4.000 persoane. La plecarea din Cupca comanda a fost luată de Costea Gavriloaie care, punandu-și un brâu tricolor de-a curmezișul pieptului ("arcește”) ar fi strigat înainte de plecare: „Oameni buni, ne încolonăm și mergem la raion spre a obține dezlegare pentru a trece în România. Dar să fiți atenți, mergem în mod pașnic să ne rezolvam dorințele noastre!”…

Ultima rugăciune a românilor

Pe la orele 10,30 coloana a ajuns la Suceveni unde i s-au alăturat alte sute de oameni, povestește Vasile Ilica. Aici, românii s-au oprit în fata bisericii din Suceveni de unde s-au luat prapuri și trei cruci pe care le-au purtat: Mihai Țugui din Cupca, Ilie Mihailovici și Ilie Scrobaneț, ambii din Suceveni. Pe o altă cruce s-a legat un ștergar alb, ca semn că marșul se desfășoară pașnic. Înainte de a pleca spre Hliboca mulțimea a îngenuncheat, iar țaranul Timiș Vasile a lui Petru din Cupca a rostit cu glas tare rugăciunea următoare, ce era repetată de toți cei prezenți:

„Doamne, Dumnezeul nostru, Ființă prea înaltă, nefacută, neînchipuită, fără de început și fără de sfârșit, Tu ce ai zis și ai făcut toata făptura și dai viață zidirilor Tale, prin a cărui puteri se mișcă libere toate vietățile de pe pământ și le hrănești până în crăpăturile pietrelor; nu întoarce fața Ta de la noi, păcătoșii, ci ridică sabia mâniei Tale de peste noi și ne mântuiește, că Tu ne-ai zidit și numai Tu ne poți mântui. Ascultă Atotputernice lacrimile noastre și ne ajută ca să scăpăm de stăpânirea păgână care ne chinuiește și ne distruge biserica ta. Nădejdea noastră este Tatăl, scăparea noastră este Fiul, acoperământul nostru este Sfântul Duh, Treime Sfântă, Mărire Ție. Amin!”

Dar, ajunși pe valea de la Fântâna Alba, primele rafale de mitraliere ale roșilor au lovit chiar crucea cu ștergar alb. A urmat măcelul.

„Trăgeau după noi ca după iepuri”

Autorul acestor rânduri a avut privilegiul de a întâlni la una dintre comemorările de la Fântâna Albă un alt supraviețuitor, Petru Huțan, care avea 14 ani la momentul masacrului și pe care l-am înregistrat video (mai sus), pentru posteritate. Românii din nordul Bucovinei au fost executați în cadrul unei „operațiuni speciale” de trupele de intervenție ale NKVD formate în mare parte, conform mărturiilor, din cazaci și calmuci, sub comandă rusească.

Redau aici din mărturia lui: ”Când coloana s-a îndreptat către frontieră, a venit o subunitate de cavalerie, un pluton de călăreți. Aceștia s-au împărțit în două, o parte spre stânga și o parte spre dreapta, fără să zică nimic. Deodată s-a tras o salvă de gloanțe de mitralieră automată, de ne-au piuit deasupra capului gloanțele. Tata îmi spune să stau, să nu mai înaintăm. Lumea, fredonând cântece patriotice a înaintat, însă noi nu am înaintat, la fel și cei din spatele nostru. În momentul când a doua salvă de armă automată a fost trasă, a fost trasă direct în oameni. Noi am stat acolo, că spre noi nu trăgeau, deoarece la început au luat la țintă capul coloanei.”

Citiți Mihai Tîrnoveanu: Primul a murit preotul, el conducea mulțimea. A căzut fulgerat, strigând „Trăiască România-mamă!”. Trei zile s-a mișcat pământul deasupra răniților îngropați de vii. Comemorarea victimelor Masacrului de la Fântâna Albă, azi, 1 Aprilie

„Au început să se vaite oamenii, copiii strigau că au fost împușcați, iar noi ne-am despărțit de coloană și am mers înapoi la Siret. Pe malul Siretului am găsit niște răchiți mari care erau pe malul apei și dedesupt erau niște răgălii și acolo am intrat, ascunzându-ne acolo. Tata a spus: de aici nu mai plecăm până la noapte! Pe șosea alergau ăia cu caii, împușcau, trăgeau cu mitraliera, căci o parte din oameni au zis să continuă să mergem acasă, că noi nu mai mergem spre frontieră, însă călăreții au început să alerge după ei. Dacă părăseai șoseaua, te împușca, trăgea după tine, ca după iepuri”.

Petru Huțan s-a ascuns și a reușit să ajungă în România după trei ani. La Adâncata au urmat arestările și al doilea val de crime comise de NKVD asupra celor identificați ca supraviețuitori ai masacrului de la Fântâna Alba.

Federația Rusă nu și-a cerut niciodată scuze României pentre aceste crime oribile și nici pentru pentru ororile care au urmat pe teritoriul națiunilor creștine ocupate și în lagărele de exterminare ale Gulagului sovietic ba chiar Ambasada Rusiei de la București a luat în derâdere victimele Masacrului de la Fântâna Albă, falsificând istoria, așa cum ne-a obișnuit, de sute de ani.

Rămâne ca măcar noi să spunem azi o rugăciune pentru martirii masacrului de la Fântana Albă.

Dumnezeu să-i odihnească-n pace!

 

Relatare publicată și în Evenimentul Istoric