Azi, 5 martie, ziua morții călăului - iosif stalin !

de Alexei Marinat

SEMNALUL DE ALARMĂ. Din cartea „Eu și lumea”.

Țipaseră strident sirenele. Ele erau instalate în toate barăcile și în toate încăperile de pe teritoriul zonei, ca să știe toți deținuții, oriunde s-ar afla în acel moment, că e ora să se prezinte la poartă pentru a pleca la lucru, sau că sunt chemați pentru a pleca la lucru, sau că sunt chemați la „linia” centrală pentru verificare. Deținuții știau, după sonerie, când sunt chemați pentru a pleca la lucru, la verificare, și când se dădea alarma pentru lucruri ieșite din comun. Uneori eram treziți din somn în mijlocul nopții și scoși afară din barăci : începea marea cotrobăire a culcușurilor și încăperilor - dacă n-a apărut ceva nepermis, vreun ziar acolo sau vreo careva informație, așternută pe hârtie în câteva cuvinte.

De data aceasta, sirenele au sunat alarma la o oră neobișnuită. Am fost scoși la „linia” centrală și cei din schimbul de noapte. În mare grabă ne-am rânduit toți într-o coloană, câte 5, după cum era regula, așteptăm. Când colo, apar de la cart toți ofițerii, șefii tuturor serviciilor, vin buluc, în frunte cu șeful coloniei. S-au oprit cam pe la jumătatea coloanei rânduite. Ne-au privit tăcuți, erau posomorâți. Am simțit că s-a întâmplat ceva neplăcut. Dar, pe de altă parte, eram obișnuiți să nu ne așteptăm la lucruri plăcute.

- Pușcariași ! ni s-a adresat șeful coloniei cu o voce înfundată și cam tremurândă. A încetat din viață genialul conducător al țării noastre și marele îndrumător al proletariatului din toată lumea Iosif Visarionovici Stalin ! Jos cușmele !

Nici o mișcare.

Șeful coloniei s-a uitat pe rând la șeful de regim, la șeful secției operative, la șeful secției speciale, la șeful serviciului de supraveghere și la ceilalți câți erau acolo, crezând că deținuții n-au înțeles ce s-a țntâmplat pe lume. Și a repetat :

- Pușcariași ! A încetat să bată inima celui mai mare.... și mai iubit..... al tuturor timpurilor.

- Să-l ia mama dracului ! s-a auzit o voce din coloană.

- Blestemat să-i fie numele în vecii vecilor ! a mai strigat un pușcariaș chiar din rândul de lângă șefi.

- S-a cârligat tiranul ! Ura !!!

Apoi sute de cușme au zburat în aer deasupra coloanei de deținuți și un strigăt „Ura!” s-a rostogolit, reverberându-se dintr-un capăt în altul al coloniei. Ofițerii s-au privit fugar, pierduți și înspăimântați. Așa ceva nu le fusese dat urechilor lor să audă ! Neprevăzutul îi înfricoșase. Se retraseră cu pas grăbit și dispărură prin ușa cartului.

Sute de deținuți politici, „pușcariași” ce fuseseră chemați urgent la „linia” centrală, pentru a li se comunica o veste tristă - poate cea mai tristă din câte își poate închipui omul ! - săreau în sus, ca smintiții, se îmbrățișau, dansau, plângeau de bucurie, se felicitau cu o moarte pe care o așteptaseră o veșnicie.

Era pe 5 martie 1953, la o colonie din lagărul special nr. 7, dislocat pe traseul Taișet-Lena, în regiunea Irkutsk.

Mai multe despre tragedia basarabeană istorisită de Alexei Marinat, AICI