Ce s-a întâmplat de-atunci? Între timp, i-am mai pierdut de două ori pe acești oameni, recuperându-i doar o singură dată.  Din 1990 am avut o șansă majoră de a-i recâștiga sufletește pe locuitorii dintre Prut și Nistru, dar nu am făcut-o. De ce nu ne-am (re)unit cu Basarabia?

Cel mai simplu și evident motiv este acela că statul român, cel care organizează viața poporului român, nu și-a dorit asta niciodată în ultimii 26 de ani. La început nu și-a dorit asta de teama "Marelui Urs” de la Răsărit, iar apoi nu a mai putut să-și dorească, pentru că a renunțat de bună voie la atributele care fac un stat să fie independent.

Un stat care își dorește reîmplinirea unei populații pe care a pierdut-o în mod samavolnic, face ceva în sensul ăsta. Concepe strategii, își impune obiective și urmărește obținerea consensului politic pentru îndeplinirea lor.

Așa ceva nu s-a întâmplat în România ultimilor 25 de ani. În afară de voci, nu s-a putut identifica ceva ce ne-ar putea duce cu gândul la unire în actele oficiale ale statului român. S-a preferat acțiunea prin intermediul societății civile sau a unor personalități de peste Prut. Cât de eficientă este această acțiune, putem vedea cu toții: majoritatea posturilor radio-tv urmărite de moldoveni sunt în limba rusă, iar politicienii "pro-europeni” susținuți de București s-au dovedit a fi niște bișnițari politici.

În ultimii 25 de ani, nu am găsit vreo strategie propusă de București, chiar și prin intermediari, pentru Moldova de la Est. Nu am văzut un plan concret cu pașii economici, sociali și administrativi care ar urma unirii: s-ar reveni la vechile județe din interbelic? Ar avea Basarabia un statut special în noua Românie? Cum s-ar echivala funcțiile actuale ale demnitarilor moldoveni? Cum s-ar împăca cele două Mitropolii Ortodoxe din Moldova? 

Un capitol special al strategiei Bucureștiului ar fi trebuit să fie destinat convingerii rusofonilor din Moldova. Împreună, rușii, ucrainenii, găgăuzii și bulgarii formează peste 16% din populație, conform recensământului din 2014. Plus cine știe câți or fi rusofili din cei care se declară "moldoveni”. Ce le-a pregătit Bucureștiul în acești 25 de ani? Mesaje de tipul "Rusia e gunoi” scrise pe pereți?  Scandări de genul "Același sânge, aceeași țară, cu toți am fost români odinioară”? Cum se aplică asta familiilor mixte?

Acest gen de mesaj este unul exclusivist și care nu face decât să dea apă la moară teoriilor Moscovei privind "românii cei agresivi”. Sigur că este ușor să ridicăm mâinile și să zicem că pe ăia n-o să-i convingă nimic. Sigur că Moscova duce un război mediatic perfid acolo. Dar pe de altă parte, dacă faptele noastre erau convingătoare, efectele propagandei anti-românești ar fi mult diminuate. Să stăm puțin și să judecăm: Rusiei i-ar conveni un aranjament cu România asupra Basarabiei, mai ales că nu-și poate permite, din punct de vedere economic, să o finanțeze. Dacă nu e în stare să anexeze Transnistria, cum o să se descurce cu Basarabia? Dacă gâfâie după șase luni de bombardament în Siria, cum o să-și permită un război prelungit în România? Dar cine să negocieze , cine să se uite în ochii lui Putin și să-i ofere niște garanții? Zgonea, Iohannis, Cioloș?  Tăriceanu, Alina Mungiu, cine?

Cel mai important aspect în cazul Basarabiei este sufletul poporului. Dacă România nu va câștiga sufletele celor care locuiesc  între Prut și Nistru, și chiar dincolo de Nistru, nu se va putea face nicio unire durabilă. Perpetuarea păgubosului discurs cu "susținerea europeană” , cu "integrarea în Europa” nu are și nici nu poate avea niciun efect. România trebuie să conștientizeze că este datoare basarabenilor. Pentru că indiferent de circumstanțe, cedarea Basarabiei fără niciun gest de opunere, nu are nicio scuză. Din păcate însă, acest gen de acțiune este specific statului liberal instalat în secolul XIX : sacrificarea poporului, pentru supraviețuirea structurilor.

Să ne închipuim că cineva i-ar spune unei mame oarecare: "dă-mi unul dintre copii tăi, ca să nu te împușc pe tine”. Ce mamă din lumea asta ar alege să-și dea de bunăvoie copilul, fără să opună rezistență? Și noi am cedat nu unul, ci trei!

Veți spune că în 1941…Da, răstimpul a fost prea scurt pentru a îndepărta durerea. Mai rău, după 1944, basarabenii au fost loviți și mai crunt decât înainte 

De 25 ani auzim pe diferiți indivizi care ne spun cât de iubitori de Basarabie sunt ei. Dar niciunul din ăștia n-ar renunța la nimic de dragul basarabenilor. Câți dintre politicieni ar renunța la căldicelul poziției de slugă obedientă ale Occidentului, pentru a ieși în față să spună că toți basarabenii sunt bineveniți în România? Când o să-și pericliteze statul român poziția de slugă obedientă a Occidentului pentru a demara acțiuni concrete pentru Unirea cu Basarabia? Când o să-l auzim pe președintele țării spunând: „Indiferent ce vor spune marile cancelarii ale lumii, pentru mine nu e nimic mai important reîntregirea trupului țării. Voi face totul pentru asta”?  Când o să înceteze atacurile împotriva Bisericii Ortodoxe Române, singura instituție care poate face liantul sufletesc cu moldovenii de toate etniile de peste Prut?  Căci marea temere geopolitică, insuflată masiv și de aliații strategici,  este că – vezi Doamne, prin ortodoxie am intra în sfera de influență rusească. Fals! Prin ortodoxie am reface punțile frânte de politicieni între etniile din Moldova de la Est.  Pentru că ne place sau nu ne place, aceasta este realitatea de fapt, de pe teren.

Dar o mamă nu încetează a mai fi mama fiilor săi, indiferent ce s-ar întâmpla. Doar mințile tulburi gen Barnevernet pot crede că România nu mai are drept asupra Basarabiei, a Moldovei de Nord (Bucovina) sau asupra Bugeacului. Acestea sunt drepturi naturale, inalienabile, indiferent de  tratate sau conjuncturi vremelnice.

Căci așa cum suna îndemnul poetului Adrian Păunescu pentru cei care mai sunt români, să nu încetăm niciodată a spune adevărul despre vechile hotare…pentru România Mare.