Când vine vorba de atletismul românesc, Alina Rotaru este una dintre cele mai promiţătoare sportive de pe plaiurile noastre. La 22 de ani, a avut în vara aceasta prima competiţie majoră de seniori: Campionatul Mondial de atletism. A obţinut 6.58m, ceea ce i-a adus locul 15 în clasamentul general.

Un început bun pentru cea care visează la o medalie olimpică şi la o carieră de antrenorat dincolo de graniţele ţării noastre. Genul de persoană care nu-şi reneagă „rădăcinile" şi nu critică România, dar care a preluat ceva din seriozitatea specific nemţească, Alina Rotaru a acordat un interviu în exclusivitate pentru ActiveNews.ro, în care a vorbit despre cele mai importante realizări ale ei şi nu numai.

Care au fost primele tale tangenţe cu sportul?

Când eram mică, părinţii mei mi-au explicat ce sporturi aş putea face. Mai întâi, am fost la dans sportiv, însă eu fiind foarte înaltă faţă de băieţii de vârsta mea, trebuia să concurez mereu cu alţii  mai mari şi nu mergea, nu obţineam rezultate bune. Atunci am vrut să abandonez. Şi am făcut-o.

Şi trecerea la atletism? Cum s-a produs?

Eu o admiram foarte mult pe Gabi Szabó, care obţinea rezultate foarte bune la vremea aceea şi le tot spuneam alor mei că vreau să fiu ca ea, iar ei îmi tot promiteau că o să mă ducă la atletism. Până la urmă, la şapte ani şi jumătate m-au luat de mână şi am mers la CS Dinamo. Când am ajuns pe pistă, am zis „Mulţumesc, Doamne, că în sfârşit m-au ascultat!" (râde). Ceva mai târziu, la 14 ani, m-am transferat la CSA Steaua, clubul care m-a crescut şi la care sunt în prezent.

Ce antrenor te-a format ca sportiv?

Ivan Cristian a fost primul meu antrenor, pe care l-am avut şase luni. El se ocupa mai mult de senioare, iar fiica lui, Mădălina Ivan pregătea juniori. Avea un alt stil de antrenament, îl făcea pe muzică, mă atragea mult ideea, era perfectă pentru vârsta aceea. Domnul Ivan mi-a spus să mă duc la ea, că e mai bine, şi aşa am făcut. M-am pregătit şapte ani, doar că în ultimii doi ani stagnam ca rezultate. La o cupă de iarnă din Capitală a Mădălina Ivan a răcit, iar eu m-am pregătit cu Adrian Ghioroaie, cu care am avut rezultate foarte bune. Am obţinut 1.73m la săritura în înălţime şi 6.08 la cea în lungime. Când a revenit, Mădălina Ivan mi-a spus că ea m-a adus la nivelul maxim de pregătire şi că mai bine pentru mine ar fi să rămân la noul antrenor. Aşa că am rămas, ba chiar şapte ani!

Care ţi-e cea mai dragă medalie de până acum?

Cred că cea de la Singapore, unde am obţinut argintul. A fost ceva deosebit, m-am luptat mult atunci. A contat şi faptul că a fost prima ediţie a Jocurilor Olimpice de Tineret.

Ce-ţi doreşti cel mai mult în cariera de sportiv?

O medalie olimpică! Cred că e visul oricărui sportiv.

Ce urmează din punct de vedere competiţional?

Până la sfârşitul anului nu am concursuri, vor fi doar antrenamente. După o să particip la Campionatul Mondial de sală, prin martie, pentru ca mai apoi să merg la Campionatele Europene de seniori în iunie şi, cel mai important test, Jocurile Olimpice.

Ce te motivează să te auto-depăşeşti mereu?

Îmi place să dau ce am mai bun din mine. Îmi doresc ca la fiecare concurs să evoluez treptat. Nu aş vrea să sar acum şapte metri în lungime şi apoi doi ani să reuşesc mai puţin. Nu, vreau să sar, spre exemplu, 6.80m şi să progresez în timp. Asta mă motivează.

Te-ai confruntat cu accidentările?

Da, am avut o accidentare la mâna dreapta, m-am chinuit mult cu ea. Eram într-o zi foarte obosită, fusesem la facultate şi avusesem câteva ore solicitante, iar apoi am mers la antrenament. Am avut pregătirea de forţă şi am ridicat 130 de kilograme la spate. Mă simţeam bine, am zis că pot mai mult. Antrenorul m-a sfătuit să nu forţez, că sunt obosită, dar nu l-am ascultat. Am ridicat 150 de kilograme şi am simţit că cedez, că nu mai pot să mă mişc efectiv. În momentul acela, dacă dădeam drumul greutăţilor, picau pe antrenorul meu şi îl omoram! Eram prinsă la mijloc, aşa că am zis că număr până la trei, ca el să plece şi eu să le dau drumul. Din toată schema asta, mi-am prins mâna sub greutăţi şi mi-am rupt degetul. Am chemat salvarea, care a venit în 25 de minute. Am descoperit că mă duc la Spitalul Elias, unde, dacă ştiam, ajungeam eu în cinci minute pe jos. Acolo am stat patru ore în aşteptare, pe culoare, pentru că nu eram considerată o prioritate. 

Mi-au pus atelă, trebuia să stau în ghips cu ea aşa. În prima zi simţeam dureri întruna, seara era mai rău, nu am putut să dorm câteva nopţi. Am zis că nu se mai poate şi m-am dus la un doctor, la Spitalul Municipal. Acolo mi-au scos ghipsul şi mi-au făcut o radiografie, prin care am descoperit că atela îmi fusese pusă greşit, iar degetul meu era strâmb, cine ştie ce se întâmpla dacă rămâneam cu el aşa. Altfel, am mai avut o tendinită, acum aproximativ doi ani, când eram în cantonamentul de refacere. Aveam nişte proceduri de dimineaţă şi m-am suprasolicitat la antrenamentul de după, însă mi-am revenit în două săptămâni. Cel mai recent am avut probleme în iunie, chiar înainte de Campionatele Europene, când am tras de mine prea mult şi am avut ruptură musculară. Doctorii mi-au zis că pot să grăbesc procesul de refacere prin injecţii, dar îmi e teamă de ele şi am preferat să fie totul natural.

Ce sportivi admiri?

Îmi plac Simona Halep şi Andreea Mitu. Pe Andreea o cunosc mai bine, doar a fost în şcoala generală cu noi. Îmi place de ele pentru că se autodepăşesc mereu.

Ai un ritual al tău înainte de fiecare competiţie?

Nu, nu am ceva care să fac mereu. Nici n-ascult muzică sau ce mai fac alţi sportivi înainte, mi se pare că-mi ia din energie şi nu sunt concentrată bine (zâmbeşte).

Când ai nevoie de o pauză de la sport, în ce îţi găseşti relaxarea?

Citesc sau mă uit la un film ori poate un serial. Funcţionează mereu.

Te antrenezi în altă ţară. Cum sunt condiţiile din Germania, faţă de cele de la noi?

Incomparabile. Am altă deschidere, la concursurile de acolo sunt acceptată mai uşor, nu trebuie să fiu pe lista de aşteptare. E alt nivel de trai, condiţiile de recuperare sunt mai bune, e totul bine. Practic eu sunt în cantonament acolo din luna noiembrie, susţinută de Federaţia Română de Atletism.

Urmezi un regim alimentar strict?

Nu, din fericire nu am probleme cu greutatea. În grupul în care mă pregătesc eu, în Germania, avem un obicei de două ori pe săptămână. Ne-am cumpărat un grătar şi ne întâlnim cu toţii, aducem carne de acasă şi ne-o pregătim. Încerc să mănânc cât mai multă vită, am nevoie de proteine.

Practic eşti singură printre străini?

(zâmbeşte) Da. La început am plecat mai mulţi români în cantonament, dar între timp am rămas doar eu. Mă simt foarte bine oricum. Vorbim în engleză, am început să înţeleg şi germana, învăţ uşor-uşor.

Ce te vezi făcând după ce vei încheia ipostaza de sportiv?

Mi-ar plăcea să fiu antrenoare, poate chiar în Germania. Mai e mult până atunci, dar asta mi-aş dori.

Cifrele Alinei Rotaru

22 de ani;

1.75m înălţime;

56kg greutate;

1.82m e recordul personal la săritura în înălţime;

6.75m e cel mai bun rezultat al ei obţinut la săritura în lungime.