Am venit azi noapte din Sf. Munte Athos, unde Maica Domnului a îngăduit sa-mi facă o bucurie: am revăzut un prieten monah pe care l-am cunoscut acum ceva timp la schitul Colciu si care a devenit pustnic de câțiva ani buni. Sa pătrunzi in intimitatea unui pustnic, absolvent de Arte Plastice la Timisoara, un om de cultura si mare finețe sufleteasca, pe langa puterea sa duhovniceasca, este un dar de la Dumnezeu.
In bordeiul lui aflat intr-o zona greu accesibila a peninsulei, monahul Haralambie m-a surprins prin faptul ca este foarte bine conectat la realitatile tarii lui, pe care o iubeste fără rest. Provenind de la tara, dintr-o familie bănățeană cu 10 copii, unul dintre ei murind devreme, mi-a spus ca absolut toti fratii si surorile sunt împrăștiați prin toată lumea. Mama sa acum, la bătrânețe, nu mai are niciun copil pe lângă ea. Sigur, are rugăciunile fiului ei pustnic, dar fizic nu mai este nimeni aproape. Unul dintre copii si-a făcut o casa imensa in sat, rămasă "la rosu" de ani de zile.
Este drama României, nenumarate familii fiind rupte de exodul economic, familiile destrămate lăsând in urma bunici, femei sau doar copii, fiind cunoscute cazurile in care aceștia din urma, nemaisuportand dorul de parinti, s-au sinucis. "Au reușit, într-o generație, sa distrugă satul copilăriei mele si toată România", imi spunea monahul retras in pustie, lacrimand, zguduit fiintial de drama unei tari pentru care se roagă încontinuu. Un deșert al realității românești era udat de lacrimile unui pustnic, fiu al acestui neam, care suferă pana la ultima fibra pentru păcatele noastre și pentru țara lui natala, cuprinsa de nevolnicie.
Nu cred ca rugăciunile monahilor romani din țară sau din Sf. Munte sunt in zadar. Avem insa datoria, acum cand au trecut 25 de ani de la sacrificiul tinerilor din '89, ca sa încercăm o coagulare in toate planurile ale conservatorilor români, ale celor care sunt intr-un cuget, care sa rodească repede, nu pentru ca ar avea ei vreo urgență personala sau de grup, ci pentru ca Romania risca sa intre intr-un declin ireversibil. Este un moment crucial in viata neamului romanesc, iar cine nu este conștient de asta risca sa fie vinovat nu numai împotriva destinului istoric al țării, dar cred ca este un păcat împotriva Duhului Sfânt sa fii conștient de drama poporului si asta sa nu te cutremure.
Este 1 Decembrie, ziua Marii Uniri. Sa nu lăsăm trecutul sa rămână fără continuitate, pentru ca nu este vorba ca sa gandim un mare viitor, ci strategii in care România sa poata fi salvata de la desființare; nu trebuie uitat asta, globalismul marseaza pentru implozia persoanei, a Familiei, a comunitatilor si a Traditiei, pentru distrugerea rostului si a firii omenesti. Toti cei care pot sa gandeasca la refacerea acestui rost, toti cei care pot sa dea incredere românilor plecati ca este nevoie de ei aici, indiferent de calificarea pe care o au, ca bătrânilor României le vor sta copiii la capul patului in clipa in care vor închide ochii, ca exista soluții pentru ca sa nu dispărem in neantul unei utopii atroce - ca toate utopiile prin care s-a încercat îmbunatățirea vieții umane in dispreț pentru nevoile sale sufletești - si ca tara noastra are toate conditiile date de Pronie ca sa traim intr-o frumoasa normalitate, în firescul lucrurilor, toti acestia trebuie sa fie constienti ca au o responsabilitate, ca vanitățile si veleitățile devin acum păcate adânci.
Mai ales, nu uitați ca sunt oameni, singuri în fața lui Dumnezeu, despătimiți, care plâng fierbinte pentru aceasta țară și pentru neamul românesc de pretutindeni.
Doamne, ajută-ne!
In bordeiul lui aflat intr-o zona greu accesibila a peninsulei, monahul Haralambie m-a surprins prin faptul ca este foarte bine conectat la realitatile tarii lui, pe care o iubeste fără rest. Provenind de la tara, dintr-o familie bănățeană cu 10 copii, unul dintre ei murind devreme, mi-a spus ca absolut toti fratii si surorile sunt împrăștiați prin toată lumea. Mama sa acum, la bătrânețe, nu mai are niciun copil pe lângă ea. Sigur, are rugăciunile fiului ei pustnic, dar fizic nu mai este nimeni aproape. Unul dintre copii si-a făcut o casa imensa in sat, rămasă "la rosu" de ani de zile.
Este drama României, nenumarate familii fiind rupte de exodul economic, familiile destrămate lăsând in urma bunici, femei sau doar copii, fiind cunoscute cazurile in care aceștia din urma, nemaisuportand dorul de parinti, s-au sinucis. "Au reușit, într-o generație, sa distrugă satul copilăriei mele si toată România", imi spunea monahul retras in pustie, lacrimand, zguduit fiintial de drama unei tari pentru care se roagă încontinuu. Un deșert al realității românești era udat de lacrimile unui pustnic, fiu al acestui neam, care suferă pana la ultima fibra pentru păcatele noastre și pentru țara lui natala, cuprinsa de nevolnicie.
Nu cred ca rugăciunile monahilor romani din țară sau din Sf. Munte sunt in zadar. Avem insa datoria, acum cand au trecut 25 de ani de la sacrificiul tinerilor din '89, ca sa încercăm o coagulare in toate planurile ale conservatorilor români, ale celor care sunt intr-un cuget, care sa rodească repede, nu pentru ca ar avea ei vreo urgență personala sau de grup, ci pentru ca Romania risca sa intre intr-un declin ireversibil. Este un moment crucial in viata neamului romanesc, iar cine nu este conștient de asta risca sa fie vinovat nu numai împotriva destinului istoric al țării, dar cred ca este un păcat împotriva Duhului Sfânt sa fii conștient de drama poporului si asta sa nu te cutremure.
Este 1 Decembrie, ziua Marii Uniri. Sa nu lăsăm trecutul sa rămână fără continuitate, pentru ca nu este vorba ca sa gandim un mare viitor, ci strategii in care România sa poata fi salvata de la desființare; nu trebuie uitat asta, globalismul marseaza pentru implozia persoanei, a Familiei, a comunitatilor si a Traditiei, pentru distrugerea rostului si a firii omenesti. Toti cei care pot sa gandeasca la refacerea acestui rost, toti cei care pot sa dea incredere românilor plecati ca este nevoie de ei aici, indiferent de calificarea pe care o au, ca bătrânilor României le vor sta copiii la capul patului in clipa in care vor închide ochii, ca exista soluții pentru ca sa nu dispărem in neantul unei utopii atroce - ca toate utopiile prin care s-a încercat îmbunatățirea vieții umane in dispreț pentru nevoile sale sufletești - si ca tara noastra are toate conditiile date de Pronie ca sa traim intr-o frumoasa normalitate, în firescul lucrurilor, toti acestia trebuie sa fie constienti ca au o responsabilitate, ca vanitățile si veleitățile devin acum păcate adânci.
Mai ales, nu uitați ca sunt oameni, singuri în fața lui Dumnezeu, despătimiți, care plâng fierbinte pentru aceasta țară și pentru neamul românesc de pretutindeni.
Doamne, ajută-ne!
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.