Cu ceva zile în urmă, un coleg bănăţean mi-a explicat cum se face ţuica la ei. Nu, nu e vestita pălincă dublu rafinată din Ardeal, care-ţi cade în genunchi şi te sudează de pământ. Totul începe printr-o ridicolă distilare care abia scoate o zeamă de treizeci şi şapte de grade. Nimeni însă nu se atinge de ea. Zaibărul ăsta e pus însă în butoi de dud să aştepte. Cât ? Ani. Măcar cinci. Colegul meu însă mi-a povestit despre un nectar care a avut răbdare de la creştinarea şi până la nunta unui om : treizeci de ani. A băut din licoare cam cincizeci de grame, cele mai bune cincizeci de grame din viaţa lui. În durata aceea a unei generaţii, lichidul pierduse prin porii lemnului cam un sfert din conţinutul butoiului. Câştigase însă în grade până spre patruzeci şi şase, şi mai acumulase ceea ce niciun alambic nu poate da : aromă, culoare, consistenţă vag uleioasă. În distilarea făcută cândva s-a pogorât, imposibil de falsificat, patina timpului.

Avem, în ansamblu, o relaţie proastă cu timpul. Începând de la preocuparea pentru punctualitate, trecând prin obsesia pentru viteză şi sfârşind cu orele nefireşti la care ne începem şi ne isprăvim somnul. Peste toate tronând, ca o explicaţie fatalistă, formula pe care o rostim ca pe-o mantră a neputinţei noastre: „N-avem timp!”. De aici, probabil, disponibilitatea nefirească de a converti timpul în singura ficţiune pe care o adorăm şi ni se pare c-o înţelegem : banii. Nu, nu mă refer doar la tâmpescul loc comun – time is money, ci la firescul cu care ducem mâna la buzunar pentru a ne oferi o plăcere cu un strop de eternitate în ea, fie o vizită la muzeul de arte frumoase, fie pur şi simplu o sticlă de vin vechi.

De fapt timpul nu poate fi echivalat cu banii decât printr-o masivă obnubilare spirituală. Ar trebui să deschidem ochii şi să citim ce scrie pe monumentele funerare ale celor ce s-au trecut : viaţa lor în ani şi zile. Ar trebui să ne oprim din iureş şi să înţelegem ceea ce ţine oricum de domeniul evidenţii : timpul este viaţă, iar viaţa noastră este timpul. Dacă am face asta, ne-am cutremura : în clipa în care rostim “N-am timp!”, spunem, de fapt, că suntem morţi, sau că într-o formă sau alta am încetat să trăim. Facilitatea cu care spunem enormităţi intelectuale, ca într-un concurs de tâmpire la liber, ţine şi ea de epoca în care ne aflăm.

Ca să evadăm de sub povara veacului trebuie să începem prin a ne regla relaţia cu timpul. Paradoxal, te eliberezi atunci când spui : “Avem timp!”. Şi cum să nu fie vreme cu îndestulare dacă renunţăm la multitudinea de mărunţişuri irelevante în care suntem captivi. Şi cum să nu tânjim după libertatea autentică a celui ce trăieşte clipa ca pe o plinătate, acesta fiind sensul biblicului carpe diem, şi nu ca pe o beţie frenetică fără trecut şi fără viitor. A alege între time şi money, a face în sfârşit alegerea corectă între ceva real şi o simplă ficţiune (chiar dacă larg recunoscută), înseamnă începutul eliberării noastre.