Steinhardt se întreba: "cu ce drept îl iubesc pe Eminescu? Pentru că, după cum spun englezii, o pisică poate privi un rege ...". Mă opresc în faţa fotografiei lui Radu Gyr şi de-abia acum înţeleg cu adevărat ce a vrut sa spună Părintele Steinhardt. Exact aşa mă simt.

Chiar dacă zâmbetul lui desfiinţează orice barieră între inima ta şi inima sa, parcă îl înalţa şi mai mult în ochii şi sufletul tău. Căci n-ai mai pomenit parcă de când esti aşa bunătate...

Azi e ziua lui. Ce să scrii? Cum să poti scrie despre ce înseamnă asta pentru inima ta? Când pentru tine Radu Gyr nu e doar un Om... nu e doar un poet...nu e doar un luptător...Ci atât de mult mai mult decat atât. E-o stare de spirit. Un fel de a fi. Este un leac dăruit de Dumnezeu acestui neam pentru toate bolile pe care le-ar putea avea vreodată.

E pastila concentrată de conştiinţă românească, esenţă tare de dor şi de doină, este România Profundă - cu munţi şi văi şi codri şi feţi frumoşi şi mioriţe şi iie albă - pe care o poti lua cu tine oriunde, oricând fără să îţi ocupe prea mult loc în valiză.

E strigăt de tulnic ce cheamă la luptă, e doina ce spinteca dorul şi-mprăştie bucăţi de iubire în tot văzduhul inimii tale, e pâine sfântă ce se frânge să ne cuminecăm prin ea, e sângele morţilor noştri clocotind din senin în adâncuri de suflet pe care nu ţi le-ai fi bănuit.

E forţă, e spadă, e cruce pe care ţi-o simţi grea în spate, dar doar prin ea simţi că poţi să învii, e mâna ce-alină ce te despică ce te înjunghie cu dorul de-acasă - gata, de el nu mai scapi. Şi vine, te smulge şi te ridică din maluri, din valuri, noroaie, coteţe, mizerii şi temeri şi neîmpliniri, îţi scapără cerul în mii de stele, te ia şi te zboară într-o clipă până la el, îţi pune în faţa şi visul şi taina şi soarele sfânt şi îţi strigă-n adâncuri cu hotărâre să vii să le iei.

Trezire, amintire şi reamintire. Injecţie de demnitate.
Doza de normalitate într-o lume ce o ia razna.
Dar facut de Dumnezeu neamului acesta.
Cum spune domnul Dan Puric - "o liturghie de om".

"E picătura mea de frumos ce poate cuprinde orice urât transfigurându-l. Scara mea catre cer.Valul meu de iubire ce poate să măture orice ură lăsând în urmă doar crini. Frântura mea de soare sfânt ce poate lumina orice intuneric.

Mă uit la el şi realizez că nu-nteleg nimic din tot ce e în faţa mea, căci Radu Gyr nu va putea fi vreodată cuprins cu mintea. Ma simt ca un purice ajuns dintr-o dată în Rai, un purice plin de păcate, de limitări, de prostii şi de micimi, conştient că nu are ce căuta acolo, însă atât de bucuros că îşi iese parcă din inima. Şi s-ar lăsa bucuros strivit de mareţia duhului drag izvorâtor de lumină, orbit de prea multă strălucire de suflet, smerit de preamultă bunătate născătoare de vers, omorat în elanul donquijotesc ce îl face pentru o clipă să uite că-i doar un biet purice.

Odată aterizat în raiul lui Radu Gyr, bietul purice nu mai vrea să plece. Nu se mai dă dus, orice ar fi. Se încăpăţânează să nu se lase scos afară de nimic, se-agaţă cu disperare puricească de orice firimitură ce îi este aruncată de la marele ospăţ. Acolo rămâne, să moară strivit de frumos! Ştiind cu tot sufletul lui că e de mii de ori mai bine sa fii un purice în lumea lui Radu Gyr decât împărat în orice altă lume. Pentru că în lumea lui Radu Gyr moartea a fost invinsă... "cu moartea pre moarte călcând" şi " Lumina luminează în intuneric şi întunericul nu a cuprins-o" ...

Uite aşa mă simt în faţa "surâsului cuminte" al lui Radu Gyr. Mi-e inima un biet purice aruncat de versul său drept în Rai. Şi n-am cuvinte să-i mulţumesc. Ţopăi şi eu de bucurie şi de recunoştinţă, ca orice purice îmbătat de iubire, de nobleţe şi de frumos, aşa nevrednic cum sunt de ele. Astăzi e ziua lui, iar eu n-am ce dar să îi duc. Aşa că îmi ţopăi şi eu cum pot iubirea pentru sufletul său vers - vers scris cu sânge ce străbate veacurile sfinţindu-le.

Imi ţopăi puriceste iubirea copilarească pentru inima cea plină de lumină ce mi-a devenit casă şi lume. Iar el zâmbeşte blând cu surâsul său cuminte. De parcă asta ar fi tot ce şi-a dorit....