Văd poze cu jandarmi pe rețelele de socializare ca la o gazetă de perete a inamicilor națiunii.  De la ei nici nu poți să ai mari pretenții, pentru că pentru asta au fost antrenați: sa bată oameni ca să elibereze spațiul public (deși vedem că este violat și cel privat), sa întroneze ordinea și linistea în care, de pildă, astăzi, corporația poate sa mulgă vacile prin tăierea ugerelor. Probabil ei vor fi viitoarea forță de represiune în Statele Unite ale Europei, utopia care se prefigurează. Imaginea lui Willy Schuster care se roagă agățat de Troiță, in timp ce jandarmii îl ridică să-l hurduce spre dubă, mi se pare imaginea-simbol a prezentului acestei națiuni. 

Concentrarea voinței naționale nu trebuie să fie deturnată spre efecte, ci spre cauze. În ciuda unei prese mainstream ostile - care mi se pare nu numai  cu mult mai vinovată decât Jandarmeria, dar un factor esențial de disoluție sociala în ultimii ani - principalul obiectiv ar trebui sa fie ca forțele responsabile sa aibă un răspuns care sa iasă din modelul contraatacului: este nevoie de o strategie, măcar pe termen mediu. România va fi ocupată de sonde și nu se vor putea dărâma în continuare toate gardurile ce le imprejmuiesc,  acțiune care va duce doar la o scurtă întârziere a exploatărilor. Nu mai spun de pericolul ca grupurile de protestatari să fie infiltrate de diversioniști de meserie, pe modelul deja clasic al autoincendierii camioanelor poliției de la Mineriada din '90, la ordinul gen. Diamandescu. De altfel, într-o inregistrare video se vede cum un ofițer de jandarmi ajută la dărâmarea gardului din Pungesti. 

Protestele trebuie sa strângă mai multe voci ale societății românești. Trebuie adunați oameni care au ideologii diferite, cu un background social-cultural foarte divers și opozabil în situații de oarecare normalitate, care sunt însă animați de dorința de a sluji binele public. În condițiile actuale de asediu împotriva ființei biologice a națiunii, orice animozități, idiosincrazii si veleitarisme ar trebui sa facă parte din bagajul uitat într-un tren plecat, măcar pentru o perioada, spre nicăieri. Deja acest tip de dialog și decizii au fost posibile în București, pe tema marșurilor Rosia Montană. Asta arată că se poate realiza și la nivel național o astfel de întâlnire, care să lase în urmă o strategie, câteva linii directoare majore. Este nevoie de o deschidere a mai multor fronturi de luptă, inclusiv pe tărâmul justiției și al legislației, încercarea de spargere a blocadei media s.a.m.d.

Împreună se pot face mult mai multe decât separat, fiecare în zona sa de interes personal, secant sau tangential pe agenda publică. Este o lecție  prin care, atunci când a fost pusa in practica (ce-i drept destul de rar și in extremis), poporul român a reușit să iasă din impasurile istoriei și sa-și conserve viețuirea. Daca vom fi astăzi loviți de amnezie, e posibil că o să ne regasim într-o secvență sumbră a istoriei, bătuți nu numai de jandarmii S.U.E., dar si de neliniștea aceleiași interogații fataliste: "Ce ar fi fost dacă..."