Una dintre schimbările majore petrecute în țara noastră după tragi-comedia din 1989 a constat în profesionalizarea sportului. La 25 de ani de la luarea acelei decizii, una normală în acel context, constatăm că sportul comunist avea mai multe trăsături și asemănări cu profesionismul veritabil decât mizeria care se petrece azi.

Cum era „înainte”

Pe vremea republicii socialiste, sportivii erau încadrați într-o întreprindere sau într-un department, primeau un salariu decent și beneficiau de așa-zisa scoatere din producție, lucru normal având în vedere că fotbaliștii, handbaliștii, rugby-iștii etc aveau nevoie de timp pentru antrenamente și partide. Partea bună a acestei politici consta în faptul că se copia oarecum statutul din Vest, iar rezultatele excepționale obținute de români în mai multe discipline au dat dreptate acelora care au susținut ideea sportului centralizat. Partea proastă era prezența printre sportivi a unora care n-aveau nimic de-a face cu sportul, dar erau susținuți de cineva, iar după anii 80 s-a putut constata intrarea în acest club select al unor infractori notorii. Practic, Miliția avea nevoie de mulți mardeiași de cartier care să ajute la confiscarea valutei de la cetățenii străini, amenințarea unor indivizi care refuzau colaborarea samd. Ceea ce este cel mai rău, și acum vorbim strict de cei care chiar erau sportivi „pe bune”, este faptul că au rămas angajați în sistem și după abandonarea activității competiționale. Astfel, pe lângă beneficiile din perioada activității desfășurate, românul simplu se trezea față în față cu generali analfabeți care nu știau nici măcar faptul că la cătănie nu există „dreapta-mprejur”, cu monștri alcoolici degenerați, cu grade mai mici, ce-i drept, dar care terorizau populația prin cârciumile ordinare sau prin discoteci. Pe bună dreptate, existau două atitudini diferite. Adică, puteai accepta faptul că Ilie Năstase sau Cristian Gațu sunt favorizați pe viață de sistem, dar în niciun caz nu puteai admite că un tirist sau un canoist fără rezultate internaționale decente a ajuns colonel de MI. Totuși, repetăm, judecând per ansamblu, politica practicată de partid și de stat în ceea ce privește sportul a fost mai degrabă pozitivă. Asta, ca să nu mai vorbim despre investițiile făcute în stadioane și în săli de sport, inclusiv în parcuri, unde s-au amenajat trasee pentru ceea ce presa vremii denumea “sportul pentru toți”. Adică, jogging-ul, așa cum pompos este denumit astăzi.

Ce se întâmplă acum

Acest paragraf va fi mult mai scurt, pentru că și răspunsul este cât se poate de logic. Nimic. Nu se întâmplă nimic. Mai rău decât atât, se distruge ceea ce a rămas în picioare de pe vremea lui Ceaușescu, se fură până și jumătățile de cărămidă sau piulițele folosite, se vinde tot pe nimic și se aruncă praf în ochii populației cu câte o echipă de așa-zis fotbal, finanțată din bani publici, ai cărei jucători sfidează populația cu luxul și cu mașinile lor. Despre educația precară a băieților, nimic de zis. Ceva manele acolo, niște tatuaje sau freze de cocalari. În ceea ce privește latura profesionistă, lucrurile merg în felul următor: dintre cei 11 fotbaliști de la o echipă de top, să zicem, și alegem acest exemplu pentru că ar trebui să fie crema, cam doi-trei sunt oamenii antrenorului, alți doi-trei țin de un impresar anume care plătește cash pentru ca băieții să joace și să fie văzuți, altul este amic cu soția sau amanta selecționerului, unul este impus de un sponsor, vreo doi impuși de niște presari plătiți în acest scop samd. Te întrebi ce rămâne atunci. Nimic. Același răspuns. Valoarea individuală nu contează. Fizicul nu are nicio importanță. Echipa la care joci sau nu joci este irelevantă. Campionatul în care mimezi acest sport este cel mai puțin important. Dar, te numești profesionist veritabil, respiri fotbal și ești cineva în Românica. Și asta se întâmplă, din păcate, cam în toate sporturile.

În loc de concluzii

Aveam, deunăzi, o discuție cu un amic despre șah. Am ajuns amândoi la concluzii că sportul minții este atât de bine disecat și analizat, încât o partidă între doi mari maeștri nu oferă nimic nou. Fiecare utilizează o mișcare deja efectuată, o deschidere încercată de alți mari maeștri, practic după 10 mutări jocul este deja predictibil pentru un cunoscător. Drept pentru care, amicul meu a ajuns la concluzia că un meci “care să spună ceva”, ar fi unul disputat de doi amatori. Eu și cu el, spre exemplu. M-am gândit bine și cred că avea dreptate. Extrapolând, am fost ieri să văd un amical între o echipă de “C”, Juventus Colentina, și Rapid, unica mea pasiune fotbalistică. Am rămas surprins să văd un meci deschis, între puștani (doar Pancu si Niculae stricau media) care veniseră să dea probe, sperând să-i convingă pe tehnicieni de calitățile lor. Și da, așa trebuie să fie. Dați-le, oameni buni, niște sume decente, asigurați-le hrană si cazare și puneți-i să joace. Veniți fără pile, fără impresari, unii doar cu RATB-ul, doar-doar cu speranța că-și vor găsi un locșor unde să poate juca din pasiune sportul pe care-l iubesc. Cred că acesta este viitorul. Alți 25 ani fără milionari, silicoane, mafioți, becalioți, bani negri, șantaje, înregistrări și altele de același gen. Există oameni care vor să joace doar pentru ei, pentru familii și pentru public? Dați-le prioritate. Poate vor deveni niște veritabili profesioniști, la un moment dat. Nu de alta, dar eu de haiduci, prinți, șalvari și fețe (fete) în bolizi, m-am săturat. Și nu numai eu.