Încă de la Burebista, care a ordonat turnarea de monede cu chipul nevesti-sii, Zina, bărbaţii vajnici din spaţiul carpato-danubiabo-pontic au avut gingaşe laturi caracteriale feministe.

De la Cuza încoace, presiunea sexului frumos şi tare asupra celui închipuit, dar conducător, s-a particularizat onomastic: a început „dinastia” Elenelor. Numai că rolurile Elenei şi Mariei (Obrenovici) au fost inversate faţă de cazul unificatorului de bodegă al zilelor noastre: Maria a reuşit s-o trimită pe Elena în exil.
Aşa cum este cazul şi altor sindroame – când asocierea de semne şi simptome poate fi observată de mai mulţi, de-a lungul istoriei, dar numele le este dat doar de cel care le-a pus cap la cap şi le-a definit – sindromul românesc al imposibilităţii separării aparatului de stat de cel reproducător a fost conturat în „epoca de aur” şi de aceea poartă numele Elenei Ceauşescu. Ea nu a fost doar prima tovarăşă a ţării, mama tuturor, dar şi iniţiatoarea ori modulatoarea unor decizii politice de largă respiraţie universală. Pentru că, aşa cum Caligula şi-a făcut calul senator, Nicolae Ceauşescu şi-a făcut Elena prim-viceprim-ministru (cuvânt cu structură germană şi paternitate românească). Muncitoare textilistă, ea a ajuns, stimulată liric de barzii Vadim şi Păunescu, să se creadă om de ştiinţă, „savant de renume mondial”. Fascinat de personalitatea ei anostă, Ion Iliescu nici acum nu are habar de ce a condamnat-o şi pe ea la moarte în decembrie 1989.

Revoluţia i-a prins nepregătiţi pe „confiscatorii“ ei din punctul de vedere al receptivităţii maritale în actul politic, fiind oarecum protejaţi faţă de penibilul care avea să se abată asupra potentaţilor debutanţi ai mileniului trei. Remarcăm, aşadar, „misoginismul politic” postdecembrist al lui Ion Iliescu, despotul luminat natural dinspre răsărit - care, oricum, măcar a mascat o eventuală influenţă malefică din partea doamnei Nina (cum ar putea fi influenţat negativul în sens negativ?) -, precum şi al lui Emil Constantinescu, el însuşi destul de efeminat politic, mai ales după ce a cedat avansurilor neruşinate ale „sistemului” şi a capitulat, învins împreună cu noi toţi. Spre deosebire de aceştia, Adrian Năstase a purtat mândru, aproape arogant, flamura feminismului de partid şi de stat, mărturie peste veacuri rămânând – precum monedele în cazul strămoşului Burebista – colecţia de tablouri şi cazierul domniei sale.

Însă cultul femeii de preferinţă blonde a atins un maximum de etapă în cazul lui Traian Băsescu şi Victor Ponta. Să-i luăm pe rând:
Pe lângă slăbiciunea faţă de lichide, urmaşul mârlănos al lui Burebista mai are (normal) încă un călcâi vulnerabil, cu bătături impregnate de ţărnă – tot o Elenă: Udrea. Cum vremurile romantice apuse erau de mult, trubadurii Adrian şi Corneliu au fost înlocuiţi de epigoni cu glasuri dogite şi creion chimic după ureche: Olteanu (sic!) de la Bistriţa, Pinalti limbă-lată de la pietricica cu var din careul nemţean, titanul Boc de la Cluj ori avicultorul olimpic la matematică Popescu de la Dâmboviţa. Păi, cu aşa alai, ce-aţi fi vrut, să pună ochiul preşedintele pe vreo nouă academiciană? Omul s-a străduit: i-a dat ministeriat cu bani de cheltuială, i-a făcut partiduleţ, a tratat-o cu respect şi candoare... Însă ea – nu şi nu! Că o fascinează preşedintele Norvegiei! În fine, glumea…

Eheee, ebriosul lup de mare se mai descurcă el cumva, mai pune un tricou horticol spre ridicol, mai varsă o lacrimă, mai hăhăie un pic, mai face o glumiţă de-a lui, de debarcader, însă postura cea mai ingrată – din nou! – tot a lui Victor Ponta este. Mai molicel din fire şi mai pufos la determinare, cu un CV sentimental nu tocmai cuşer, premierul poartă pe grumaz amprenta tocului socialistei sale neveste, mai apăsată decât a opincii domnului Ghiţă ori a ghetrelor catifelate ale domnului Voiculescu. Trecută intempestiv de la volei la baschet, Daciana Sârbu are ambiţia să ştie tot ce mişcă în jurul pivotului, nu numai cine-l faultează, dar şi cine-i pasează şi, mai ales, ce-i pasează. Că doar e vorba de inel! Iar ceilalţi coechipieri, exceptându-l pe domnul Dragnea, care-i „stat în stat” – nimic nu-l poate atinge deoarece e şi şeful galeriei şi, fără el, adio voturi şi chete din teritoriu! – sunt terifiaţi de spectrul greşelilor personale care i-ar putea elimina şi raportează totul, în primul rând, doamnei antrenoare, fiica patronului. Săracii, de la domnul Bănicioiu la domnul Şova, nu se mai pot concentra deloc la pasele din propriile ministere, ocupaţi fiind cu grija îndepărtării majoretelor din arenă când apare doamna antrenoare, ori cu înştiinţarea promptă a acesteia cu privire la ultimele aspecte ale tacticii de joc. Victor Ponta nu numai că află mai târziu, dar uneori nu mai află deloc. Cum să nu stea cumincior în bărcuţă când este deja permanent ud? Vreţi să răcească?

Eu aş propune – cu binecuvântarea augustului domn Zegrean, desigur – un paragraf în Constituţie care să interzică celor mai înalţi demnitari ai ţării, din raţiuni istorice, accederea în funcţii dacă sunt căsătoriţi. Ştiu, s-ar opune domnul Tăriceanu. Dar cine-l mai ia pe domnia sa în seamă?