Atunci când, în anii deceniului nouă, în Bucureşti, în primul rând, au apărut nişte publicaţii de gang, gen „Infractoarea”, care combinau pozele mari cu nuduri cu ştiri şi reportaje scrise prost despre crime, violuri şi vedete, nu ştiam că ne aflăm în copilăria presei tabloide române. Nici nu se punea problema ca aşa ceva să devină subiect pentru un cotidian mainstream sau pentru TVR. Alte televiziuni nu existau. Cei ce scriau aici, ca şi publicaţiile în sine, erau privite de jurnalişti cu dispreţ. Şi acum ne mai mirăm de unde ştiu tabloidele noastre să intoxice şi să mintă, prezentând diformităţi care nu există sau sunt de fapt nişte biete comedoane sociale. Ei bine, modelul, mama şi tata presei tabloide (ca şi a celei serioase) este tot în Marea Britanie. Campania deşănţată de la finalul anului trecut, prin care tabloidele britanice anunţau invazia românilor de la 1 ianuarie 2014, este un studiu de caz în materie. Jurnalistul Rupert Wolfe-Murray o face sintetic, tipic presei britanice, în paginile The Huffington Post.

Un jurnalist londonez mi-a povestit odată cum lucrează tabloidele britanice: „În fiecare dimineaţă are loc o şedinţă de redacţie, în care prioritatea maximă e să găsim o poveste importantă care să sperie oamenii”.

Aceasta m-a ajutat să înţeleg cum ziare ca The Sun, The Mail, The Express reuşesc să vândă asemenea cantităţi uriaşe de hârtie, atât de des umplute cu distorsionări şi jumătăţi de adevăr.

Tabloidele britanice ar trebui să mulţumească României pentru furnizarea atâtor materiale de senzaţie în ultimul sfert de secol. Ultima sperietoare – 27 de milioane de români şi bulgari vin în ianuarie 2014 – este doar cea mai recentă din lunga listă a poveştilor de speriat.

Încă sunt proaspete în amintirea publicului poveştile ţiganilor români care cerşeau şi solicitau ajutoare în Marea Britanie. Alte subiecte de ştiri apărute în România conţin descrieri groteşti ale lui Nicolae Ceauşescu, dictatorul comunist care a fost înlăturat de la putere, de către mulţime, în 1989 (prima „revoluţie televizată”).

Triumful oamenilor, după eliminarea unuia dintre cei mai mari tirani ai regiunii, a fost de scurtă durată, subiectele ştirilor care au predominat la începutul anilor 1990 tratând starea îngrozitoare a copiilor din vasta reţea a orfelinatelor degradate.

Ce nu au scris tabloidele de pe Tamisa

Ceea ce ziarele britanice nu au precizat a fost faptul că România şi-a deschis larg uşile asistenţei internaţionale, spre deosebire de multe ţări care interzic cu stricteţe străinilor vizitarea domiciliilor copiilor. Acum este ilegală instituţionalizarea copiilor sub vârsta de doi ani, iar toţi aceşti copii abandonaţi merg direct la famiile adoptive.

De asemenea, România este una dintre puţinele ţări sărace care a stopat cu succes vânzarea copiilor, ascunsă în spatele afacerilor dubioase ale adopţiilor internaţionale (traficul de copii).

Editorii, neinteresaţi de realitatea românească

Cu câţiva ani în urmă, am lucrat ca PR la un proiect cu finanţare europeană, care a ridicat nivelul de conştientizare a faptului că România a implementat legislaţia drepturilor copilului. Misiunea mea era să le explic jurnaliştilor străini că lucrurile s-au schimbat, copiii nu mai erau instituţionalizaţi (sau vânduţi) şi că îngrijirea adoptivă era la ordinea zilei.

Încă mai existau probleme uriaşe, datorate sărăciei şi corupţiei, dar o schimbare fundamentală fusese făcută. Mass-media americană, olandeză, rusă şi franceză a fost deschisă la această ştire, dar jurnaliştii britanici au părut incapabili să-şi convingă editorii să-i trimită aici la investigaţii.

În cele din urmă, am aflat de ce. Un editor mi-a spus că, ”de fiecare dată când avem nevoie de o poveste horror despre copiii instituţionalizaţi, trimitem pe cineva în România, unde întotdeauna se găseşte un caz trist care poate fi relatat. Aceste poveşti nu au acelaşi impact atunci când vin din Bulgaria, Republica Cehă sau alte locuri”.

El a fost interesat de faptul că România era singura ţară din Europa estică şi centrală care şi-a reformat complet sistemul de protecţie a copilului, dar mi-a spus: “Acesta nu este un subiect de ştiri”. Editorii tabloidelor preferă să lege anumite subiecte de ţări specifice, astfel încât cititorii să facă asocieri imediate (în cazul României: orfani, ţigani, căutători în gunoaie, cerşetori, hoţi, imigranţi).

Pentru aceşti editori, ar fi prea complicat şi plictisitor să explici că în România există atât de mulţi ţigani, pentru că nu au fost exterminaţi în al doilea război (cum s-a întâmplat în câteva ţări învecinate) sau că majoritatea românilor nu au intenţia de a se muta în Marea Britanie.

Afacerile britanice merg mai bine cu români

O altă categorie care ar trebui să trimită un mesaj de mulţumire României este sectorul britanic de afaceri. Ideea că numai românii au beneficiat de imigrare este un non-sens. Poate că există câţiva cerşetori şi hoţi care operează în Londra, dar marea majoritate a românilor din Marea Britanie sunt oameni oneşti, care respectă legea şi incredibil de muncitori.

Mii de companii britanice au avut de câştigat angajând muncitori români de încredere, lipsiţi de pretenţii şi recunoscători, iar alte companii au avut profituri destul de bune, de când această naţiune de 20 de milioane de consumatori a fost aruncată pe piaţa liberă (România a intrat în Uniunea Europeană în 2007).

Toate cunoştinţele mele care au lucrat cu români - sau i-au angajat ca să-şi amenajeze casele - au fost încântaţi de atitudinea acestora, de munca prestată şi de costuri. Şi nu toţi românii care au venit în Marea Britanie sunt muncitori necalificaţi. Cunosc mulţi români care s-au stabilit aici şi numai unul care nu a găsit de lucru (acum este în închisoare pentru fraudă).

Primul român pe care l-am întâlnit în Marea Britanie a fost un artist (Paul Neagu). De atunci am mai cunoscut un arhitect, doi producători de film, un DJ (“Nico de Transylvania”), un broker, un avocat, mai mulţi patroni, un profesor de matematică, un violonist renumit (Alex Bălănescu), iar un şofer şi o asistentă medicală chiar la clinica unde lucrez.

Jeremy Clarkson a mulţumit României

Singura persoană care a mulţumit României a fost cineva care de obicei înfierează ţări întregi: Jeremy Clarkson, la sfârşitul unui program Top Gear despre România, în care a descris Transfăgărăşanul drept cel mai bun drum din lume, El a mulţumit României şi şi-a declarat dorinţa de a se întoarce aici pentru totdeauna.

În mod normal, asemenea cuvinte ieşite din gura unui asemenea cinic ar părea un stereotip, dar în acest caz totul a sunat sincer. Clarkson este doar unul dintre mulţii cetăţeni britanici care, ca şi mine, s-au îndrăgostit de această naţiune frumoasă, dar atât de greşit înţeleasă.

Traducere: Monica Manda

articol scris de Monica Manda
nota: Intertitlurile aparţin redacţiei
Foto: Hotnews