... M-a lăsat maşina-n drum.

Ca pe renul lui Moş Crăciun.

În prag de sărbători şi de serbări şcolare şi de porci de tăiat şi de cadouri de căutat şi de … şi de …

Pe mine m-a lăsat maşina. Şi m-a apucat depresia.

Azi, a treia zi după scripturi, soţul meu drag n-a mai suportat suspansul şi mi-a promis solemn că îmi cumpără un volan de jucărie până îmi voi recupera maşina din service… undeva, după sărbători  – “Haideţi doamnă, că vine Crăciunul, ce vă trebuie maşină? …Da, chiar, ce-mi trebuie?…numai să nu mă mai vadă aşa deprimată.

“Haide, mami, că nu-i aşa tragic!” mă încurajează Matei… “Mergem mai mult pe jos, ne plimbăm, e sănătos.”

Măi oameni buni, voi nu realizaţi că mi s-a tăiat o mână şi un picior, fără maşină.

Buuun! Începem experimentul sănătos de rezolvat situaţiile folosind … hmmm … piciorul. Pentru mine reprezentă un dispozitiv pentru apăsat diverse pedale … dar, vorba aia, ce nu ne omoară ne face mai puternici. Dacă nu ne omoara mai întâi.

Îmi propun să merg pe jos în 101 locuri să rezolv 1001 probleme … stai, că eu nu le spun probleme, ci situaţii, dar, pare-se, fără maşina, a paralizat şi partea aia de creier de se ocupă cu gândirea pozitivă şi ”păstrarea direcţiei”( de “mansardă”).

Dar, când ajung la destinaţia cu numărul doi, simt cum renunţ. De unde până unde dependenţa asta de o grămadă de fiare.

Trag adânc în piept aerul rece de afară, privesc prin ceaţa, aproape londoneză, ce ne înconjoară de ceva vreme, în coduri de diverse culori optimiste,  şi mă aşez pe o bancă. Sunt  multe bănci goale. Bănci de iarna.  Atât de diferite de băncile de vară, pline cu şlapi, pantaloni scurţi şi îngheţată la cornet. Îmi lipseşte organic vara.

Tumult de picioare grăbite, coroniţe de brad, sacoşe mai pline sau mai goale de cumpărături. Vriia dinaintea Crăciunului, când vom mânca cu trei guri. Iar în goana asta, băncile sunt şi mai solitare, în goliciunea lor. Ridic ochii mai sus de picioare şi de sacoşe şi întâlnesc feţe îndârjite, schimonosite, zbuciumate mai vesel sau mai trist … dar nicicum liniştite.

“Linu-i lin şi iară lin” … Dar unde-i linul? Mă uit la sacoşa mea de cumpărături, goală, tablou dezolant ca un balon ce a ratat petrecerea pentru a îşi împlini menirea. Şi mă întreb de ce trebuie să ajung în 101 locuri şi de ce trebuie să rezolv  1001 situaţii? Şi de ce “trebuie”?

Dintre blocuri, pierdut în ceaţă, se aude un cor ce cântă muzică religioasă. Se vede o turlă provizorie … Oare există aşa ceva?

E o biserică ce se va construi … deocamdată e doar un cort cu o cruce în vârf şi o clopotniţă mare în faţa intrării, cum am mai văzut la bisericile de la sate. Astea de oraş au sisteme mai performante de “dongănit” către Domnul. Intru şi aflu cu stupoare că e goala. Sau aproape. E doamna de la lumânări, iar muzica se aude de la un casetofon … ce ţi-e cu tehnica asta modernă. Zâmbesc  şi mă bucur de momentul solitar. De fiecare dată când sunt singură în biserică, am senzaţia că sunt în audienţă la Dumnezeu sau, dacă mi se pare ca e prea ocupat, la Sfintii Lui. Frumos şi tihnit, aici era “linu lin şi iară lin”. Şi profit de momentul meu de răgaz, între cursa care a fost şi cea care urmează. Cred că la asta se referă colindul ăla. La momentul când “trebuie” să uiţi că “trebuie” şi să multumeşti frumos pentru o naştere ce va să ducă povara unei lumi întregi.

“… eu sunt renul lui Moş Crăciun

m-a lăsat sania-n drum…”

Şi ce dacă? E bine să te opreşti din cursă, din când în când! Cred că şi Moş Crăciun face asta. Tot din când în când.

Sărbatori liniştite şi pace în suflete!