Cine mai este ministru la voi, la sănătate? Dar ce, mai contează? răspund cu lehamite... Cu o medie „postrevoluţionară” de un ministru pe an, sistemul medical românesc şi-a luat gândul de la reformă, aşa cum o damă de companie îşi ia gândul de la măritiş, deşi le anunţă ferm pe toate prietenele, la coafor, că – gata! – de-acum se linişteşte la casa ei. Sigur că niciuna n-o mai crede: că şi de ele – alde madam’ Educaţia, ţaţa Agricultura, coana Apărarea ori baba Justiţia – au profitat toţi, după cum le-a venit, fără să le lase nicio mobilă mai acătării în casă, dar măcar ele n-au fost la produs la unguri, au mapa profesională roasă, dar demnă. Pe tanti Industria au lăsat-o şi fără casă, şi fără haine, de asta umblă cu minijupă în toiul iernii, nu că ar avea ce să mai arate de pe sub redevenţele cu dantelă ruptă care-i acoperă corporaţia zbârcită. Toate sunt însă solidare cu Sănătatea într-un anume punct: optimismul – deşi palide, ridate, nemâncate, vlăguite, ele speră, ba chiar sunt sigure că viitorul va fi înfloritor. Care viitor?

Cum să reformezi geometria euclidiană cu repetenţi la aritmetică? Sistemul sanitar românesc nu se află nicidecum într-o continuă reformă, cum îl alintă unii, ci sub continua ameninţare a unei ipotetice reforme. După experimentul hilar Ion Bazac, ţanţoş comersant de bolizi, am trecut la unul mai pământean, Attila Cseke, mai fără fiţe, vânzător (doar) de mâncare de mâţe. Am trecut, cum ar veni, de la dilăr la chilăr, că omul a avut o problemă: să închidă spitale. Fără criterii, doar după ceafa lui. A pus degetul unsuros pe hartă şi, pac-pac, le-a ras! Apoi a revenit la expresia aia facială permanent consternată şi, la urmă, într-un acces de demnitate care, în capul unora, l-a exonerat de răspunderea pârjolului, s-a dus aşa cum a venit, în neantul anonimatului, în pusta mă-sii, cum ar veni, lăsând însă în urmă avarii care nu se vor repara nici într-o perioadă de zece ori mai lungă decât mandatul său devastator. Atâta i-a fost lui reforma.

După Attila Miratul a venit frate-său, Ladislau Dormantul. Ăsta n-a avut pretenţii de reformă, că era surmenat şi-i era somn. Fiecare ministru dintre cei 22 anteriori făcuse ce l-a tăiat capul, iar bunicuţul căruia i s-a luat ghiozdănaşul din braţe ca să i se pună portofoliul, speriat de acest lucru, nu a mai făcut nimic. Nici nu cred că a observat, săracul, că, odată cu defectarea intendentului Gabriel Oprea, asociaţia din care făcea parte, denumită ironic „guvern”, s-a dus de-a berbeleacul şi s-a lovit cu căpăţâna de lovitura de stat
.
Ca să dea o oarecare aparenţă de profesionalism, Victor Ponta ne-a dat puţin pe la nas cu Vasile Cepoi – genul de tehnocrat folosit doar la ananghie, că apoi vin „şmecherii”. De altfel, primul capitol publicat din noul proiect al legii sănătăţii arăta mult mai decent decât anteriorul, comis de cuplul de experimentatori-prestidigitatori Vlădescu-Păunescu. Vai, ce mai freamăt, ce mai vuiet, „descentralizare”, „regionalizare”, „fundaţii”, „management performant”, „echipa de specialişti a ministerului elaborează noua lege a sănătăţii”, faceţi linişte să n-o deranjaţi! – sărise capra reformei direct pe urs!

Noroc de ANI, că s-a autosesizat din instinct şi a inventat nu ştiu ce incompatibilitate a domnului căruia i se suise reforma la cap, aşa că omul s-a muiat şi s-a retras demn să rumege în tihnă capitolele nenăscutei legi (care urma să fie implementată, probabil, în următorii 20 de ani, pentru nenăscuţii pacienţi) prin antecamera primului ministru, în calitate de consilier al acestuia, ulterior având să primească de la DNA o înştiinţare că, de fapt, nu e nicio problemă. Aşa de tare l-a consiliat pe premier, că Victor Ponta a venit în octombrie 2012 cu celebra diversiune a aşa-zisei „reînfiinţări” a Institutului de Gastroenterologie şi Hepatologie din Iaşi şi a Institutului Inimii din Târgu Mureş – probabil instituţiile medicale cele mai performante din ţară – ca un slinos exerciţiu de imagine electorală. Struţo-cămila numită „autonomie financiară”, fără personalitate juridică, statua o formă de organizare inexistentă în legislaţie şi care nu schimba cu nimic statutul celor două instituţii. Conceptul de „dreptate până la capăt” dădea să se nască deja, dar avea prezentaţie pelvină, adică, practic, cu fundul. Minciuna a avut impactul mediatic scontat din cauza incompetenţei ziariştilor specializaţi pe problematica sanitară care nu au sesizat diferenţa între „reînfiinţare” şi „reorganizare”, între „autonomie financiară” (ce-o fi aia, nimeni nu poate spune exact) şi „personalitate juridică”. Au muşcat ca bibanii de crescătorie şi au aplaudat actul de eroism guvernamental care învinsese hidra băsistă şi… nu realizase nimic.

Apoi au venit alegerile şi toată lumea a aplaudat. Cei mai din spatele ţarcului doar au tropăit, deoarece îşi dădeau seama chiar şi ei că se află la intrarea în staul doar pentru că se săturaseră oamenii de clica lui Băsescu şi mai vroiau să vadă şi alte bălţate; iar ele picaseră cu tronc fierului înroşit al baronilor locali întru desemnare pentru parada de pe imaş. Ca mereu în ultimii 24 de ani, sănătatea şi educaţia reprezentau priorităţi majore pentru noii aleşi, de aproape că se sufocau. Ţinând cont de reputaţia căpătată în mandatul precedent (2005-2008, când a lăsat moştenire şi celebra Lege 95/2006 privind… reforma în domeniul sănătăţii! proastă, dar mai bună decât deloc), Guvernul Ponta II l-a numit la sănătate pe Eugen Nicolăescu.

Sigur, aşteptări mari. Dar Eugen Nicolăescu n-a mai reuşit nimic. Absolut nimic! Despre o nouă lege? Nooooo, nu e momentul, durează prea mult implementarea. Cepoi poate să-şi publice proiectul ăla de lege, la care lucrase măreţul colectiv de experţi, prin revistele literare, în foileton, că nouă nu ne mai trebuie. Anularea unor decizii de desfiinţare sau comasare a spitalelor? Nu, nu avem timp, că suntem ocupaţi cu reforma. Ok, atunci reformă să fie! Începem cu cea din medicina primară? Nu, reducem numărul de internări în spitale prin... liste de afecţiuni care trebuie tratate în ambulatoriu. Dar nu rămân spitalele fără bani dacă raportările către CAS se reduc? Nu, le rămân chiar mai mulţi, să poată da salarii mai mari medicilor (!). Punct. În continuare, firavele tentative ale lui Eugen Nicolăescu de a mişca lucrurile se loveau invariabil de opoziţia ministerelor complementare deţinute de aliaţi (ilustrând cum nu se poate mai bine aberaţiile rezultate în funcţionarea unei coaliţii contra naturii care nu pentru guvernare fusese zămislită, ci pentru eliminarea pericolului vital numit Traian Băsescu – demers eşuat lamentabil), ba chiar şi din propriul partid (Daniel Chiţoiu, convertit la pontism, secondat de dinozaurul tehnocrat Gheorghe Gherghina, aflat în Ministerul Finanţelor din 1987, Secretar de Stat din 2001). Unii săpau o groapă, ceilalţi veneau şi o astupau.

În iunie 2013, sub presiunea PSD din teritoriu, Victor Ponta decide totuşi, peste capul lui Nicolăescu, reînfiinţarea Institutului Inimii din Târgu Mureş, uitând de tâmpenia aia cu „autonomia financiară” cu care-şi rânjise festivist teslele cu câteva luni în urmă. Despre IGH, nimic, că noi suntem mai anemici la capitolul PSD. Dom’le, e plin de reformă în ţara asta! Sesizând lipsa de acoperire în preocupări a gargarei guvernamentale pentru stoparea fenomenului exodului medicilor, Colegiul Medicilor din România reuşeşte să crească presiunea pentru a determina ameliorarea condiţiilor salariale ale medicilor rezidenţi, culminând cu „Marşul tăcerii” din 2 noiembrie 2013 (10.000 de participanţi). Eugen Nicolăescu se raliase oricum ideii profesorului Vasile Astărăstoae de a suplimenta veniturile rezidenţilor sub formă de burse (neimpozabile), lupta se dădea acum la Ministerul Finanţelor. Câştigată în noiembrie. Că ăştia numai de presiunea străzii ştiu! Motiv pentru Victor Ponta de a râde iar ca o greblă când anunţa lovitura dată imperialismului prin alocarea de fonduri pentru lefurile rezidenţilor. Mai mici însă cu mult decât triplatele salarii ale lucrătorilor ANI (la începutul lui 2013) şi cu un efort bugetar inferior celui pentru noul sediu al SPP, de exemplu. Uriaşa bursă de 670 de lei pentru fiecare rezident urma să fie plătită la sfârşitul lui februarie pentru luna ianuarie şi tot aşa. Dar, ce să vezi?

Ca urmare a disensiunilor din coaliţie, Eugen Nicolăescu n-a semnat niciun act timp de două săptămâni, uitând aşadar şi de cel al cărui promotor fusese: modificarea legislativă care să permită Ministerului Sănătăţii acordarea de burse; actul a fost consfinţit abia în şedinţa guvernului restrâns (fără miniştrii liberali, demisionari) de miercuri 27 februarie. Din noiembrie şi până acum atâta au putut. Sigur, a mai fost şi gluma cu „pachetul minimal de servicii de sănătate” elaborat, după cum l-a dus capul domniei sale, de secretarul de stat Adrian Pană, o altă inteligenţă sclipitoare guvernamentală.

Senin la plecare, Eugen Nicolăescu şi-a exprimat încrederea că noul ministru, Nicu Bănicioiu, va continua proiectele sale de reformă. Fără râsete în sală, vă rog! Aşa a şi făcut noul diriguitor al sănătăţii, adică taman invers: a retras din prima zi din dezbatere două proiecte de lege, cel referitor la taxa de clawback (care, fie vorba-ntre noi, era o tâmpenie – prin renunţarea la sistemul proporţional de taxare, ar fi falimentat producătorii de medicamente generice, conducând la dispariţia medicamentelor ieftine de pe piaţă) şi cel de calculare a preţului la medicamente. În schimb, şi-a dat imediat cu pomadă sindicalistă ca să nu-l doară şalele, întâlnindu-se din prima zi cu Marius Sepi (prim-vicepreşedintele sindicatului „Sanitas” al cadrelor medii, cel care a insistat până la capăt să introducă grozăvenia aia cu dricul la „Marşul tăcerii”), punând pe tapet reluarea discuţiilor în privinţa legii transformării juridice a spitalelor. Adică hai să ne mai gândim o dată.

Mai vreţi reformă sau ce?