Mă‐ntreb cum vă puteţi trata cu plante, aici în plin deşert? Din câte ştiu, apa este esenţială pentru viaţa fiecărei plante, dar în Munţii Carantania spuneaţi că nu există nici o sursă de apă, până şi apa de băut trebuie drămuită cu mare grijă. Şi‐atunci, cum e cu putinţă să aveţi plante de leac în condiţiile în care faceţi atâta drum doar pentru avea rezerve de apă pentru băut?

Ce ştiţi voi, oameni dragi?! Dumnezeu, de multe ori este mai grijuliu cu viaţa plantelor, pentru că au şi ele un rost în lumea asta. Şi mai sunt şi plante, care îşi iau singure apa, chiar dintr‐un teren pe care nici firul de iarbă nu s‐ar încumeta să crească. Aţi auzit de rubarba de deşert?
Bineînţeles că nu! Puţini sunt cei care au auzit de această plantă de leac a deşertului. Spre deosebire de plantele adaptate la această climă, rubarba deşertului îşi colectează singură apa, prin frunzele ei mari, străbătute de şanţuri, prin care apa este dirijată spre baza plantei, prelingându‐se până la rădăcină. E ca şi cum s‐ar autoiriga. Tulpinile şi rădăcinile acestei plante sunt foarte sănătoase, din ele obţinându‐se un suc detoxifiant, folosit ca leac al afecţiunilor hepatice. Cine nu cunoaşte însă această plantă, sau îi consumă frunzele, poate chiar să şi moară, datorită efectului foarte toxic al frunzelor. Când am venit din Grecia aveam ciroză hepatică decompensată. După ce m‐am retras în munţi, hrana de bază era rubarba deşertică, pe care o tăiam sub formă de cubuleţe şi o lăsam la soare, apoi o storceam, consumând‐o ca pe o ciorbă, cu pâine uscată, când aveam; când nu, beam pur şi simplu zeama aceea obţinută din tije. Un părinte rus spunea că datorită antioxidanţilor, vitaminelor şi mineralelor sucul acela are rolul de a întări imunitatea organismului şi de a ţine departe bolile digestive.â

Articolul poate fi citit integral, în ediția tipărită a Revistei „Leacuri & Rețete Călugărești”. Revista se găsește în rețelele de distribuție și pe site-ul Sophia.ro, la pretul de 8,9 lei.