Cartea lui Erich Maria-Remarque, un roman antimilitarist și profund uman, a cunoscut mai multe ecranizări succesive, iar personajele create de scriitorul german au rămas și vor rămâne atemporale. Motiv pentru mine să parafrazez acest titlu și să mă uit puțin peste ceea ce se întâmplă în Orientul Mijlociu, locul în care s-a născut civilizația și din care își trage seva întreaga umanitate. Din păcate, ceea ce se întâmplă acolo n-are nimic de-a face cu umanitatea, dar este evident că sunt multe interese străine în joc, iar acestea sunt total opuse ideii de pace și civilizație, două lucruri esențiale la care oamenii de acolo au tot dreptul.

Totul a început în Africa

Trebuie să admit că până la vârsta de 25 de ani eram un fan al democrației, convins fiind că numai schimbând elitele conducătoare poți reduce corupția, respectiv asigura o lume deschisă în care fiecare să aibă o șansă. Asta, până în momentul în care un camerunez mi-a explicat și demonstrat că alegerile libere nu își au rostul pe continentul negru, acolo unde tribalismul și sfatul bătrânilor sunt singurele politici tradiționale pe care le respectă localnicii. Mergând pe aceeași idee, omul mi-a arăt limpede că regimurile Bokassa sau Mobutu, ca să vorbim de cele mai cunoscute și mai criticate în Occident, au făcut mai mult bine decât rău. Iar primul mare bine, spunea africanul, a fost pacea. Loviturile de stat orchestrate din afară și, ulterior așa-zisele alegeri, au adus la putere niște bestii pentru care genocidul și mutilarea celor de altă etnie erau singurele idei concrete. Și asta, dintr-un motiv foarte simplu: nicio țară africană nu este omogenă etnic, ca în Europa, ci un mozaic de triburi și etnii care, în lipsa omului-forte, vor pune mâna pe arme și vor purcede la atac. Pare condamnabil și chiar este, dar acolo, în aceste condiții, a ucide primul este condiția sine-qua-non a supraviețuirii. Și, cu pixul în mână, mi-a arătat istoria fiecărei țări în parte. Trebuie să recunosc că avea dreptate. Democrația nu merge în Africa. Dar, tocmai de aceea este impusă de occidentali. Pentru a slăbi statul și, ulterior, a fura bogațiile solului și subsolului. În același timp, populațiile băștinașe vor fi supuse unor experimente genetice și sociale, așa cum, la vremea lor, au fost în Europa nazismul sau comunismul.

Orientul Mijlociu, o problemă eternă

Trebuie spus, din start, că nivelul de trai și de cultură al populațiilor Orientului Mijlociu, și aici îi includ și pe cei din Maghreb, care se consideră parte a culturii orientale și resping legăturile geografice cu Africa Subsahariană, este mult peste Africa. Nu vom intra în detalii, dar științele matematice, astronomia sau medicina au fost inventate sau perfecționate aici, nu în Europa. Trecând la detalii, să spunem că toate aceste țări au fost dictatori conduse de satrapi susținuți de Occident care, în afara faptului că au lovit dur în islamiști, au impus alfabetizarea forțată, au electrificat zonele foarte sărace, iar multe orașe din zonă, ca Alep, Tripoli sau Bagdad nu și-au pierdut nimic din farmecul de odinioară. Bazarul, arhitectura tip patio sau havuzurile au fost respectate chiar de către cei mai răi dintre liderii acestora. Pentru americani și aliații lor, însă, nu a fost de ajuns. Au inventat „Primăvara arabă”, au eliminat lideri „odioși”, precum Saddam Hussein sau Ghadaffi, dar cu ce au venit în loc? Acele țări sunt practic cuprinse de haos, milioane de morți și exilați, comori ale umanității distruse pentru totdeauna etc. Și cu ce motiv vin și se justifică oamenii de la Washington? Cică, lumea viitorului va fi mai bună. Trecând peste incompatibilitatea logică dintre Islam și democrație, oare ce este preferabil pentru omul de rând? Să trăiască într-o dictatură, așa cum este ea, cu privațiunile din care nu facem niciun secret, dar având un job, un acoperiș deasupra capului și posibilitatea de a-și crește copiii, sau o democrație debilă, în care nici nu mai știi cine cu cine se luptă, în numele cui și pentru ce anume, de unde au armele și când au de gând să încheie măcelul etc. Ideea este clară, cred eu. Decât o democrație ca în Irak sau Libia, mai bine regimurile luminate și represive dinainte.

Sunt și băieți buni printre arabi

Conform dublului standard practicat de americani, liderii arabi care colaborează sau își deschid piețele pentru Unchiul Sam vor fi protejați, chiar dacă unii dintre aceștia, cum ar fi șefii de stat din Bahrain sau Arabia Saudită, au mai multe bube în cap decât aveau, la vremea lor, un Saddam sau un Ghaddafi. În acest timp, nimănui nu îi pasă de măcelărirea copiilor din Gaza de către armata israeliană sau, dacă îi pasă, atunci prezintă evenimentele ca pe o luptă de auto-apărare a Israelului, acesta din urmă fiind mereu în legitimă apărare. Asta, în condițiile în care însăși legitimitatea existenței sale este serios pusă în discuție de către vecinii săi. Nu trebuie să fim naivi. America nu face nicio diferență între asasinii locali, oricât de bestiali ar fi aceștia, dacă au interese în zonă. Din păcate, cel mai bun exemplu este Pol Pot, criminalul cambodgian care susținea că șobolanii capitaliștii trebuie executați cu târnăcopul, pentru a economosi gloanțele atât de necesare armatei comuniste.

Contra-exemple fericite

Sunt și cazuri în care susținerea SUA a avut succes, dar exemplele sunt extrem de puțin numeroase. Taiwanul, Coreea de Sud sau Germania Federală ar fi excepțiile care confirmă regula, dar acolo chiar era vorba de țări aflate în prima linie a războiului rece. Chiar și așa, însă, democrația a venit abia după stabilizarea economiei și, noblesse oblige, după uciderea a zeci de mii de opozanți comuniști, atât în Insula Taiwanului, cât și în Coreea capitalistă.