"Oare nu socotiți că trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni?"
(Fapte 5, 29)
Omul ca ființă creată are în genomul său uman ideea de supunere, de ascultare față de Creatorul său.
Această subordonare față de Cineva este înscrisă în matricea sa existențială.
Odată cu acest atribut funciar uman, omul a primit și darul libertății.
Natura umană pentru a regăsi armonia trebuie să stabilească o coerență între cele două realități aparent opuse: liberul arbitru și ascultarea.
Armonia, echilibrul, pacea sufletească sunt în strânsă legătură cu tipul de relații, de dependențe și de subordonări pe care omul și le asumă și le stabilește în raport cu lumea, cu semenii și cu Dumnezeu.
Acordul, coerența, rezonanța celor două dimensiuni o realizează credința și responsabilitatea morală, mai precis dialogul cu Divinitatea, în orizontul circumscris de iubire și de Legea morală, atât pe orizontala și cât și pe verticala vieții...
Deci, marea problemă rezidă în modul cum orientăm aceste daruri, puteri, slujiri și cu cine colaborăm în lucrarea lor...
Așadar, omul este în căutarea acestei armonii în viața proprie, iar în această dinamică socială stau înainte opțiuni de orientare și conlucrare dintre cele mai diverse, cu ofertele lumii, cum ar putea fi numite sau cu invitația sau chemarea lui Dumnezeu...
Oamenii slabi și imorali caută tutele așezându-se sub alte autorități decât cea Dumnezeiască sfârșind într-o sclavie determinată de o ascultare față de alți oameni deținători de putere vremelnică, care le promit protecție, avantaje de moment, deși promisiunile omenești sunt în mare parte, mincinoase.
Oamenii tari și morali sunt capabili de autonomie în ce privește liberul arbitru, deși ei își fundamentează această libertate de mișcare pe virtute și pe o temeinică relație cu Dumnezeu, care nu suprimă ascultarea...
Desigur, există și categorii de oameni de genul: tari și imorali, slabi și morali, dar și aceste categorii se încadrează în cele două situații descrise mai sus, anume de raportare religioasă sau laică față de un "alter ego"...
Raportarea stăpân-supus consumată în afara comuniunii cu Dumnezeirea îmbracă forme care conferă aparente și provizorii stări de bine, perisabile ca toate celelalte forme creaturale de existență și de relaționare...
Autoritatea lui Dumnezeu nu poate fi înlocuită fără consecințe negative asupra vieții omului cu nici o altă autoritate, nici măcar cu cea eclezială, care doar o închipuie, o prefigurează, situație care se pliază pe întrebarea: "Ești creștin sau doar bisericos?" (Mitr. Antonie de Suroj).
Nici o altă autoritate lumească nu poate substitui pe deplin prezența și lucrarea proniatoare, iubitoare a lui Dumnezeu din viața individuală sau comunitară...
Nici Statul, oricâte politici protecționiste ar avea în raport cu cetățenii, nici Cezarul, oricât de iubitor de neam s-ar manifesta, nici o altă instituție tutelară, nu au cum să înlocuiască rolul pe care Dumnezeu ca Părinte iubitor față de creaturile sale îl îndeplinește în viața lumii și a omului.
De aceea, toate formele de substituire a Autorității lui Dumnezeu cu alte forme tranzitorii de autoritate omenească și subjugarea, subordonarea omului față de ele, nu promit certitudini și fericiri pământești, ci numai mincinoase trăiri și iluzorii stări de securitate, care fac din om sclavul propriilor sale alegeri nefericite, asigurându-i doar o existență nedemnă de un fiu al lui Dumnezeu, care nu își câștigă onorabilitatea prin ascultarea de Dumnezeu, ci prin ascultarea față de un alt om, de multe ori mult mai slab, mai păcătos, mai neputincios decât el însuși...
"Dumnezeu este libertate, nu prizonierat."
(Ava Ghelasie)
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.