Mi-a cerut odată, cineva, să mă descriu într-o propoziţie.

I-am răspuns, în gând (gest reflex în ultima vreme!), că sunt haos.

Sunt Loki (vezi mitologia Nordică)-magică şi malefică, foc şi ploaie de primăvară.

Am învăţat de multă vreme că, în faţa oamenilor, trebuie să fac frumos. Pentru a nu îi speria. Cu haosul care sunt eu. Dar,oare, nu aşa suntem toţi? Într-o măsură mai mică... sau mai mare...

Aud, în jurul meu, că unul şi altul sunt vinovaţi pentru situaţia din ţara asta, pentru copiii bolnavi, pentru bătrânii care mor de foame pe străzi – dau vina pe est, pe vest, pe nord şi pe sud; doar parul din ochiul lor nu îl vad; doar faptul că noi suntem responsabili pentru viaţa noastră, pentru faptele noastre şi pentru păcatele noastre; si că, înainte de a răspunde în faţa Împărăţiei Cerurilor, răspundem aici, pe pămant, în faţa semenilor noştri.

Am doi îngeri protectori – unul, desemnat de sus , un înger care, probabil, a făcut ceva de s-a procopsit cu mine şi mă gândesc , nu foarte rar, că, pentru a mă suporta, a trecut  pe amfetamine … dar îşi face extrem de bine treba ; altul, eminamente pământesc, foarte bine ancorat în realitate, care mă iubeste prea mult, chiar dacă fiecare clipă petrecută alături de mine este o revoluţie de percepţie şi logică.

Nu înteleg regulile; mi-e greu să le urmez; mi-e greu să ‘fac frumos’ pentru că, uneori, mă încurc în arta asta. Mă trezesc înecându-mă în situaţii controversate, pentru că îmi lipseşte bunul simţ al realităţii. Şi mi-e foarte teamă că gena de haos din sufletul meu e mai puternică decât ancora din realitatea jumătăţii mele. Mă trezesc luptând inegal, donquijotesc, cu un balaur cu şapte capete, în situaţia în care, o cratiţă de bucătărie e arma mea din dotare.

Ce vreau, de fapt, să evidenţiez este firescul necunoaşterii de sine, într-o anume proporţie.

Am întâlnit oameni care “ştiau în mod cert cine sunt şi ce vor”. I-am analizat, în mod voluntar, dorind să le “fur” arta. Am descoperit , puţin dezamăgită , că sunt la fel ca mine.Nu mai frumoşi, nici mai urâţi. Nici mai deştepţi ori mai proşti. Doar mai consecvenţi în dorinţa de a fi fericiţi. Dotaţi cu un soi de “ochelari de cal” în această privinţă.

Oricât m-aş strădui să fiu aşa, nu-mi iese. Pentru că rămân în dotare cu “defectul” major al despicării firului în patru”, al explicării, al căutării. Că e vorba de un om, sau o situaţie, nu mă pot abţine să analizez. Cuvinte, gesturi, poveşti. Caut etape, zone, parametri în care să mă regasesc.

Caut minuni sub orice forma şi absolut voluntar;  în acelaşi timp, însă,le caut şi explicaţia logică. Citesc despre lăcaşuri cu icoane făcătoare de minuni , le caut să le văd şi, ca un Tomă Necredincios, caut, tot timpul, confirmarea credinţei mele.

Pentru că, fie ea către Împărăţia Cerurilor sau către o piatră din munte,credinţa e, cel mai des, puterea ce ne ţine în mişcare.

Am ascultat, martor întâmplator si nebăgat în seamă, discuţii între medici ; m-a şocat dezumanizarea suferită în exercitarea meseriei care, mie, mi se pare cea mai aproape de Dumnezeu. Şi n-am putut nici să-i aclam, nici să-i condamn; am stat acolo, spectator mut şi fără opinie. Pentru că, dacă aş fi avut una, i-aş fi strâns de gât.

Am vorbit cu măicuţe din mânăstiri, mirese ale lui Iisus, ce îşi transferă tot avutul trupesc într-o zonă de negare , admiţând doar existenţa ezotericului rugăciunii. Am avut tendinţa iniţială să judec : de ce nu vor familie aici, pe pământ, de ce nu vor copii?

Mi-am adus aminte, târziu,că e bine să judeci un om după ce i-ai împrumutat pantofii şi ai mers cu ei  câţiva kilometri; şi-am realizat, cu amărăciune, că n-am cum să fac asta.

E bine să vezi  întâi că bârna din dotare e de-a dreptul trunchi de stejar, înainte de a apuca să culegi pietre mari pentru capul celuilalt. Şi, pentru că adevarul tuturor e adevarat , nu mai ştii tu, om modern şi care doreşti a trăi drept, la ce să te raportezi.

“Fără Dumnezeu, omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri. Şi el rămâne aşa chiar dacă este laureat al premiului Nobel sau măturator ”Petre Țuțea