În condițiile în care Vladimir Putin a anexat fără vărsare de sânge Crimeea și a sugerat că armata sa ar putea trece granița pentru a-i proteja pe rușii din Estul Ucrainei, la Washington se discută intens despre trimiterea de trupe americane în Europa de Est.

Însă, dacă nu ne-am pierdut judecata, nu ne vom lupta cu Rusia pentru un teritoriu pe care niciun fost președinte de-al nostru nu l-a considerat vreodată vital pentru noi.

În fond, dacă Putin ar anexa Ucraina de Est și de Sud până la Odessa, nu ar face decât să readucă sub control rusesc ceea ce a aparținut ei, de la discursul inaugural al lui Washington din 1789 până la cel al lui George H. W. Bush, în 1989.

Acesta nu este un argument pentru a ignora comportamentul Rusiei.

Este un argument care trebuie să ne ajute să stabilim ce este și ce nu este vital, ce este si ce nu este o amenintare pentru noi și ce anume poate împiedica în mod real o reinstaurare a imperiului sovietic.

Înainte de a începe să trimitem trupe din nou în Europa, așa cum am făcut acum 65 de ani sub Harry Truman, haideți să ne întrebăm: a fost oare armata SUA, care nu a trecut Elba și nu a intrat în luptă cu Armata Roșie, cea care a condus la prăbușirea imperiului sovietic și care a dizolvat Uniunea Sovietică?

Nu. Ceea ce a eliberat națiunile din Europa de Est si URSS a fost voința hotărâtă a acestor popoare de a fi libere să decidă propriul lor destin și de a crea, sau re-crea, națiuni întemeiate pe propria lor istorie, limbă, cultură și identitate etnică.

Naționalismul a răsturnat imperiul. Iar Mihail Gorbaciov a lăsat libere aceste națiuni pentru că Rusia obosise să se mai mențină ca un imperiu coercitiv și pentru că și Rusia voia să facă parte din lumea liberă.

Dacă Putin ar putea dori ca rușii din Ucraina și Belarus să facă parte din nou dintr-o Rusie mai mare, crede oare cineva că vrea ca și românii, bulgarii, polonezii, ungurii, cehii sau slovacii să revină sub conducerea Moscovei?

Putin știe că popularitatea sa, care a ajuns la aproape 80 %, se datorează tocmai faptului că este văzut ca un naționalist pregătit să țină piept americanilor și pretenției lor de a fi unicii arhitecți ai Noii Ordini Mondiale.

În definitiv, naționalismul, nu o NATO plină de profitori, este marele aliat al Americii într-o lume posterioară Război Rece.

Naționalismul a fost cel care a eliberat națiunile subjugate, care a dezintegrat Uniunea Sovietică, a împărțit Cehoslovacia în două și a divizat Iugoslavia în șapte țări.

Naționalismul i-a determinat pe ceceni să încerce să se rupă de Moscova, pe abhazi și separatiștii din Oseția de Sud să se separe de Georgia și pe crimeeni să-și ia rămas bun de la Kiev.

Și, așa cum naționalismul a dezintegrat imperiul sovietic și URSS, tot naționalismul va împiedica reînființarea lor.

În cazul în care Putin va invada și va anexa toată Ucraina, nu doar Crimeea și Estul, unde rușii sunt majoritari, țara sa se va confrunta cu aceeași rezistență din partea Ucrainei de Vest ocupate, rezistență pe care Rusia o întâmpină astăzi în Daghestan, Ingușetia și Cecenia. Putin știe acest lucru.

Dar dacă Ucraina de Est își va manifesta, la alegerile din mai, voința de a se separa și a se alipi de Rusia sau de a deveni un stat autonom separat, de ce ne-am opune automat acestui lucru? Nu suntem noi înșine urmașii mândri ai separatiștilor din '76?

Dacă putem observa impasibili intenția Scoției de a se separa de Anglia, a Cataloniei de a se separa de Spania, a Veneției de a se detașa de Italia și a Flandrei de a se despărți de Belgia, de ce ar fi separarea regiunii Donbas de Ucraina o problemă pentru noi, dacă s-ar realiza în mod democratic?

Naționalismul este inamicul natural al imperiilor și se pare că începe să se extindă aproape peste tot.

O afirmare a naționalismului chinez – revendicarea de către Beijing a insulelor pe care Japonia le-a ocupat acum mai bine de un secol – a determinat o redeșteptare a naționalismului japonez, rămas în amorțire de la al Doilea Război Mondial. Reînviorarea naționalismului în Japonia a provocat o intensificare a naționalismului antijaponez în Coreea.

Marele adversar de astăzi al Chinei este naționalismul asiatic.

India este iritată de controlul din partea Chinei a teritoriilor cucerite într-un război desfășurat în urmă cu o jumătate secol și de prezența navală chineză tot mai sporită în Oceanul Indian.

Pretențiile teritoriale ale Chinei în Marea Chinei de Sud au reînviat naționalismul anti-chinez în Vietnam și Filipine. În China de Vest, uigurii au recurs la violență și chiar teroare pentru a rupe provincia Xinjiang de China, sperând să o transforme în propriul lor Turkestan de Est.

Naționalismul kurd, un aliat al Americii în operațiunea „Desert Storm”, este astăzi o amenințare la adresa unității dintre Turcia, Siria, Irak și Iran.

La alegerile pentru Parlamentul European din mai, vor fi aproape sigur rezultate bune pentru UKIP din Anglia, pentru Frontul Național din Franța, al lui Marine Le Pen, pentru Partidul pentru Libertate din Olanda, condus de Geert Wilders, și pentru alte partide naționaliste care au luat avânt în Europa în ultima vreme.

Într-un fel, aceste partide sunt un ecou al lui Putin. Dacă Putin vrea ca Ucraina să rămână în afara UE, aceste partide doresc ca țările lor să iasă din UE.

Separatismul și naționalismul sunt capitalul valoros astăzi. Centralizarea și globalizarea oferă soluții nepotrivite vremurilor noastre.

O nouă lume se înfiripă. Dacă aceasta este, probabil, o veste neplăcută pentru elitele transnaționale preocupate de cauze precum schimbările climatice și combaterea inegalității economice globale, este greu de văzut în toate acestea vreo amenințare reală la adresa adevăratelor interese ale poporului american.

Articol scris de Pat Buchanan, pe blogul său,buchanan.org.