Cu ani în urmă, proaspăt stabilit într-un oraş cu dimensiune umană (îi deplâng sincer pe cei care locuiesc în aşezări ce nu pot fi ocolite cu piciorul într-o singură zi, de dimineaţa şi până la apusul soarelui), caut în mica publicitate un meseriaş să-mi face niscavai lucrări în casă. Nu ştiam, naivul de mine, ca în oraşele cu dimensiune umană oamenii sunt recomandaţi de alţi oameni, că există un întreg păienjeniş de relaţii care n-au nevoie de ziare, de anunţuri sau de orice altă formă de publicitate, alta decât cuvântul clientului mulţumit. Le-am aflat şi pe astea, şi de atunci a fost bine, au lucrat la mine instalatori tipicari, zugravi conştiincioşi şi electricieni pricepuţi, însă întâlnirea aceea, prima, mi-a rămas în minte.

După ce-am vorbit la telefon s-a prezentat la mine o aschimodie, un ins famelic şi speriat, dotat cu un cleşte de la o trusă de traforaj. Numai văzându-l ar fi trebui să-l trimit acasă, ori la crâşmă, ori mai bine unde-a înţărcat mutul iapa. S-a frecat pe lângă material, a măsurat (cu ruleta mea), a ciopârţit nişte plinte, apoi a rostit interogaţia fenomenală: N-aveţi cumva un rotopercutor ? Nu, nu voia să-mi fure aparatul cu pricina, din câte îmi amintesc chiar i-ar fi trebuit, sau cel puţin aşa i se părea sincer. Ipochimenul era incapabil de minciună, din nefericire incapacitatea lui era cu mult mai amplă. L-am trimis cu inima strânsă la plimbare, apoi am sunat din nou la numărul din mica publicitate, unde un nene mi-a servit o altă replică epocală : Eu am vrut să vă fac un bine.

Cred că aspectul cel mai greu suportabil al epocii noastre este prostia. Endemică. Multietajată. Condimentată. Cu ani în urmă, prin liceu, aflam cu stupoare de un tip care nu ştia cine a fost Beethoven. Eram şocat. Zilele trecute, un elev i-a adus profesoarei de muzică un referat despre Schopenhauer. Păi, Chopin-Schopenhauer, nu-i chiar aşa mare diferenţă, nu ? Stau şi mă întreb : a cui e vina, a celui care a parodiat un mic exerciţiu de cercetare sau a profesoarei care a cerut un referat, deşi era clar dintru început că educabilul va contribui la asta doar cu comanda Print. Trăim vremurile prostiei liber asumate.

În starea ei naturală, nemachiată şi neparfumată, prostia este un lucru bun şi util. Şi asta pentru că prostia nu e nimic altceva decât o limită bună. Dacă talentul este o deschidere luminoasă, prostia noastră e un zid lângă o prăpastie, o protecţie necesară să nu ne rupem gâturile. Suntem cu toţii, concomitent, inteligenţi şi proşti, iar « unde e minte multă e şi prostie multă », marile deschideri vin cu mari limitări, ăsta trebuie să fie sensul vorbei din popor pe care mi-a zis-o cu ani în urmă un bătrân prieten cojocar, astăzi petrecut în aia lume. Se cunoaşte un om care ştie cât şi cum este de inteligent atunci când nu se mai supără dacă i se aruncă în faţă insulta : « Prostule ! ». Se bucură de privilegiul deplinei maturităţi cel care-şi ştie propria prostie şi învaţă să trăiască împăcat la marginea ei.

Însă norma epocii e neoprostia. Adică prostul dispus să facă orice, pentru că oricum n-are vocaţie pentru nimic. Prostul care se uită la exigenţele intelectuale cu mirare, convins că lumea are ceva personal cu el. Prostul agitat, care nu face nimic concret, însă pedalează prin tot soiul de ocupaţii care-i mănâncă enorm de multă vreme. Prostul care are opinie, convins fiind că adevărul e o fiţă. Prostul care confundă ceea ce simte cu ceea ce ştie, neştiind în fond nimic. Prostul agresiv, care te calcă în picioare pentru că el aşa « demitizează ». Prostul incapabil de empatie, pentru că între el şi durerea cuiva se află, iremediabil, ecranul televizorului. Neoprostul care n-ar fi neoprost destul, dacă n-ar fi şi fudul. Sufocatul mintal, constipatul intelectual, uriciunea pustiirii despre care vorbesc Scripturile. Nu, n-am un rotopercutor, iar dacă aş fi avut atunci cu certitudine aveam şi abilităţile să-l folosesc, iar dumneata n-ai mai fi ajuns la mine acasă. Însă ştiu bine cine-a fost Beethoven!