Se vorbeşte mult zilele astea despre multiculturalismul european. Manifestanţi din toate zările occidentale îl blamează şi cer abandonarea lui. Din când în când, dinspre un fotoliu de înalt funcţionar auzim confirmări : multiculturalismul nu a mers în Europa. De aici se glisează lejer : afară cu musulmanii/arabii/africanii! Atei şi creştini cad repede de acord în această privinţă, chiar vorbind despre lucruri diferite – CEILALŢI nu împărtăşesc moştenirea noastră. Suprema nesimţire a alogenilor este aceea că se încăpăţânează să rămână ei înşişi, nici atei, nici creştini. Sursa ostilităţii noastre este absenţa oricărei admiraţii din partea lor. Au venit aici, pe pământul nostru, dar refuză cu încăpăţânare să se integreze, adică să renunţe la identitatea lor. Aşa ceva e, până la urmă, impardonabil.

Livrare gratuita in 24 de ore!

Gonflaţi până la refuz de propriul nostru ego identitar, europeni aroganţi până în măduva oaselor, ne-am pierdut complet reperele. Cufundaţi dincolo de limitele acceptabile în comă identitară, suntem incapabili să situăm acolo unde ne e locul. Nu ne vizitează constatarea că multiculturalismul nu este o ideologie decât pe la noi acasă. În restul lumii, nu are nevoie de discursuri şi clasificări, ci pur şi simplu este. Dacă am face puţin linişte şi ne-am uita în jurul nostru, am descoperi multiculturalismul în fapt în Iran, în India, în ţările africane. Peste tot unde statele nu sunt naţionale se vorbesc mai multe limbi, oamenii se roagă în mod diferit aceluiaşi Dumnezeu (pentru că doar Unul este, nu doi, nu mai mulţi), se ţin tradiţii diferite, şi nimeni nu face din asta subiect de violenţă.

În memoriile sale, autorul african Amadou Hampâté Bâ din Bandiagara (Mali) povesteşte lumii întregi despre convieţuirea pe acelaşi teritoriu a popoare diferite (dogon, peul, bambara), nu triburi, ci popoare cu limbi complet diferite, cu nuanţe ale pielii distincte, cu mitologii independente, cu religii diferite : musulmani, creştini, animişti. Complexitatea acestei conlocuiri atinge un rafinament greu de imaginat pentru noi, centraţi pe istoria unei Europe meschine, care s-a străduit constant să elimine de pe teritoriul ei orice element necreştin. Micuţa noastră peninsulă asiatică (dacă Europa e un continent, atunci India ce este ?) e atât de intoxicată de ea însăşi încât refuză orice comparaţie care ar putea-o dezavantaja.

Că tot veni vorba de India, în ciuda faptului că englezii au rupt-o în două atunci când i-au redat independenţa, creând o ţară artificială la vest, cea mai mare minoritate islamică se află pe teritoriul ei, peste 300 milioane de persoane. Şi asta în cel mai amalgamat spaţiu din punct de vedere religios : hinduşi, buddhişti, jainişti, sikh, musulmani, creştini şi evrei. Fiecare dintre aceste religii adăposteşte curente cât se poate de diverse : hinduşii sunt împărţiţi în şase darshana (şcoli filozofice), dar practica ritualică este specifică fiecărei caste şi fiecărei căi sacre (nu mai puţin de trei complet diferite formal). Lor li se adaugă o multitudine de practici spirituale conexe, numite ştiinţe tradiţionale, dintre care cea mai cunoscută (mă rog !) pe teritoriul european este yoga. Iar cei familiari cu fenomenul ştiu că yoga are la rândul ei o multitudine de abordări. Buddhiştii sunt şi ei cuprinşi în mahayana (marele vehicul) şi hinayana (micul vehicul). Musulmanii sunt sunniţi şi şiiţi, iar sunniţii sunt grupaţi în patru mari doctrine ritualice : hannafiţi, malekiţi, şafiiţi şi hanbaliţi. Despre multitudinea şcolilor sufite, cu şeicii lor, nici nu încape vorbă aici.

Acum, încercaţi să proiectaţi pe mozaicul acesta religios un desenator dăruit care să-l caricaturizeze pe Dumnezeu, sau pe Buddha, sau pe Iisus, sau pe Muhammad. Hai, faceţi un efort, surprindeţi-i ca homosexuali, sau ca violatori, sau ca ucigaşi, umpleţi-i de căcat de sus până jos într-o formă amuzantă. Nu puteţi ? Păi, cred şi eu că nu puteţi. Pentru că acolo multiculturalismul nu are nevoie de vorbe, acolo chiar funcţionează dintotdeauna. În Orient normele de civilizaţie unanim împărtăşite subînţeleg respectul pentru credinţa celuilalt. Pentru un oriental disputele pe teme religioase sunt lucruri extrem de serioase, rezervate savanţilor. Prozelitismul este un nonsens absolut, o lipsă de eleganţă de neiertat. Accesibilă idioţilor este doar deriziunea, fie şi sub forma unei caricaturi imunde. Atâta doar că idiotul oriental este conştient de starea lui şi nu riscă.

În micuţa noastră peninsulă europeană multiculturalismul n-a murit. A încercat doar în zadar să se nască. Civilizaţie tânără şi necoaptă, am fi putut lua exemplu de la cei din jurul nostru. De la blamatul Iran, unde convieţuiesc paşnic : musulmani, creştini, zoroastrieni şi evrei. De la Libanul multi-religios. În general de la pământul islamic, care nu i-a expulzat pe « oamenii Scripturilor ». După Reconquista spaniolă, evreii au avut de ales între a se converti la creştinism sau a-şi păstra religia pe pământ islamic. Are rost să spun ce-au ales cei mai mulţi ? Cu reverenţa pe care cei tineri o datorează celor bătrâni, am fi putut deveni şi noi un teritoriu al culturilor multiple, a contactelor fecunde. Am promis asta atunci când i-am chemat pe musulmani în Europa, pentru că noi i-am chemat atunci când am văzut că rasa noastră îşi pierde vitalitatea. Nu le-am impus nici o clipă să devină umanişti sau atei, pentru că de creştinism nu prea se mai pune problema în Occident. Să nu ne mirăm că idealurile noastre nu i-au sedus. Să ne punem mai degrabă întrebarea : de ce ?

În redacţia unui tabloid francez au fost masacraţi doisprezece jurnalişti/caricaturişti. Admiţând că detaliile acestei istorii nu ascund o conspiraţie, şi sunt destule semne de întrebare pe care le-au înregistrat alţii mai perspicace ca mine, fondul faptelor trădează o crasă lipsă de civilizaţie. A celor care fac presă din blasfemii imposibil de cotemplat altfel decât cu oroare, dar şi a celor care dau banii pe aşa ceva. În Orient blasfemiile nu ar vinde, anomalia se petrece doar în Occident. Şi nu de libertate de exprimare este vorba aici, ci de o pietrificare sufletească imposibil de imaginat altundeva. Trebuie să fii occidental-francez-ateu, trăitor în postmodernitate, ca să-ţi imaginezi şi să desenezi cele trei ipostaze ale Sfintei Treimi într-un act homosexual. Talentul cu care transmiţi această anomalie publicului larg este neinteresant în ecuaţia de faţă.

Am citit zilele acestea despre cei doisprezece ca fiind martiri. E o inconsecvenţă şi în acelaşi timp o reverenţă. Ateii nu fac pelerinaje, ci excursii, nu au liturghii, ci şedinţe, nu postesc, ţin cură, nu se roagă, meditează şi nu au iluminări, eu au inspiraţii. Nu pot fi, pe aceeaşi logică, nici sfinţi, nici mucenici, nici martiri. Nici n-am avea ce face cu nişte martiri atei, în care calendar să-i trecem ca să-i prăznuim ? Câte zile de post să rânduim întru preacinstirea lor? Evident, de fiecare dată când ateii vor să sugereze ceva înălţător, nespus de pur, vrednic de memorie, au reflexul de a apela fără greş la limbajul religiei pe care o hulesc. Admirăm, fără să vrem, ceea ce ne este intangibil.

P. S. Fără excepţie, toţi cei care n-au fost charlie zilele astea au subliniat că teroriştii trebuie să răspundă în faţa justiţiei. Mi-ar fi plăcut să fac şi eu asta, dar la ora la care m-am aşternut la scris presupuşii autori au fost deja ucişi. Cei însetaţi de răzbunare se pot declara mulţumiţi. Cei care aşteptau justiţie sunt, în continuare, frustraţi.