Trei fapte diferite, o singură concluzie. Prima: mă trezesc într-o zi târâindu-mă la un deal banal, cu pedala de acceleraţie călcată blană, cu Fordul gâfâind astmatic la 60 km/h. Pentru cei care nu ştiu, maşina e un Focus II din 2005, cu 136 CP, adică mult mai mult decât ar vrea orice om normal, o maşină de familie cu un motor ceva mai sportiv şi care urcă Feleacul cu 100 km/h fluierând voios. Debarc într-un service, sunt pus de un mecanic isteţ să aştept pe un scaun lângă motor, apoi am ocazia să văd că tubul filtrului de aer era rupt ca o jucărie de copil. Mecanicul care-mi schimbase consumabilele se grăbise un pic. Piesa cu pricina costa 450 de lei.

A doua: un prieten crescător de cai primeşte vizita tehnicianului veterinar. Că, să vaccineze caii, printre care două iepe gestante, la o lună până la fătare. Da, cum să nu, dar astea nu, zice proprietarul, că-s a făta. Ba şi astea, răspunde el. O lună mai târziu omul se prezintă la dispensarul veterinar cu un mânz în rigor mortis, pe care-l trânteşte de birou, şi-i spune specialistului: Uite, m-ai încurcat, un an pierdut pentru o iapă excepţională, un mânz mort, ca lemnul, data viitoare să mă asculţi, altfel ţi-l dau de cap până crapă. Mânzul semigreu costă la înţărcare aproximativ 1000 de euro.

A treia: o femeie se internează într-un spital. Enterocolită. Gravidă în optsprezece săptămâni. Sarcină normală, fără complicaţii. Este tratată “ca la carte”: ampicilină, cortizon şi perfuzii cu glucoză şi calciu. Are slăbiciunea să accepte, deşi ştia, fie şi la nivel de neprofesionist, că aceste medicamente sunt contraindicate gravidelor. Este luată în balon de personalul de specialitate. Femeia se vindecă, dar fătul moare. Necropsia arată că era bine dezvoltat, fără malformaţii, placenta bine fixată. Cum ziceam şi la începutul paragrafului: fără complicaţii. Costuri – imposibil de estimat.

Ce au în comun toate aceste anecdote, fiecare cât se poate de reală? O binevenită punere în gardă. Nimeni nu te loveşte mai bine ca un profesionist: dacă vrei să te îmbolnăveşti incurabil, mergi într-un spital; dacă vrei să-ţi poluezi pământul, du-te la un centru de îngrăşăminte şi pesticide; dacă vrei să te otrăveşti mâncând, ia un cărucior şi dă o raită prin supermarketuri. Plătim preţul îngrozitor al dispariţiei culturii generale. Nimeni nu ne-a zis că, dacă încredinţăm altora sarcina de a ne educa micuţii, sau de a ne prepara hrana, sau de a ne construi casele, vom fi minţiţi, trataţi cu dispreţ, jefuiţi.

În urmă cu 2 generaţii toată lumea făcea haine handmade, mâncarea era eco, părinţii făceau case la 4-5 copii, pentru care nu se îndatorau pentru 150 de ani, femeile năşteau acasă. Toate acestea au devenit astăzi aproape inaccesibile, pentru că numai specialiştii ştiu să producă haine din cânepă, produse agricole, locuinţe. Noi ne-am ales cu slujbe nu mai puţin specializate, şi suntem cu toţii, pe rând, victima altor specialişti. Nu zic că ideea unei diviziuni cât mai amănunţite a muncii a fost proastă, dar cu certitudine nimeni n-a anticipat efectele ei perverse, aşa cum le putem constata cu toţii astăzi.

Leacul bolii acesteia este ceea ce-am lăsat în urmă: omul universal. Diletantul onest, de la italienescul dilettare, a avea plăcere să, a fi încântat întru. Să ne pricepem la salata orientală, la grădinăritul unui petic de pământ, la construit case din materiale tradiţionale, la leacuri băbeşti şi la cântat la un instrument. Să punem întrebări medicul, să stam cu ochii pe mecanic, să furăm meseria dulgherului. Specializarea ca întoarcere a spatelui către ceea ce face aproapele este doar un nume pompos pentru lenea intelectuală, probabil cea mai cumplită maladie a veacului.