Tragedia la care s-a ajuns în România este următoarea: cauzele drepte care presupun îndepărtarea/neutralizarea unor derbedei sunt iniţiate/promovate/apărate în principal de alţi derbedei. Ei dezvoltă o apetenţă reflexă pentru confiscarea demersurilor spre normalitate, tocmai pentru a le deturna, la un anumit moment dat, sensul, rezultând o altă anormalitate. „Justiţia este din ce în ce mai (sic!) independentă”, spune senin domnul Klaus Johannis. Serios? De asta a fost nevoie de 12 ani de scremeri pentru a condamna un fost securist care-şi luase acasă borcanele cu zacuscă puse pentru iarnă de matroana bordelului unde activase şi care se numea pompos „ICE Dunărea”, dar pe chiloţi era inscripţionat UM 0544? De asta a fost nevoie ca un zgubilitic de la Iaşi, cunoscut pentru deraierile pe engramele alunecoase, să fie detaşat pentru a instrumenta cazul? De asta judecători succesivi ba s-au pensionat în urgenţă, ba au descoperit că au colesterolul prea crescent, ba au fost anchetaţi de acelaşi DNA, care este stat în stat, până s-a găsit unul care să preia „aleatoriu” dosarul la Curtea de Apel Bucureşti, deşi nu lucra acolo, astfel încât să-l condamne pe monstruleţ chiar şi fără probe? Ce n-au putut cu ICE, au reuşit cu ICA. Ce mai contează o literă?

Observând, ca şi domnul Johannis, că justiţia începe să funcţioneze, dar mai mult pe ritmuri de step(ă) decât de caza(n)cioc, coabitantul Ponta şi-a ridicat iar rochiţica-n cap şi, nemaiavând vreo inundaţie la care să i se vadă pantofii de lac după derochiţare, şi-a rupt elasticul de la pact, rămânând cu coabitarea goală. Ca-ntr-un film suprarealist, jurnaliştii surescitaţi au anunţat poporul, fugind bezmetic pe străzi: primul ministru a rupt „Pactul de coabitare” (aşa-l porecleşte el, dar de fapt se chema „Acordul de colaborare instituţională”). Ce-a ruuuupt? Dar prin ce s-a manifestat acest document în viaţa politică românească? În afară că a fost o sfidare a votului popular, la ce a folosit scăpăcioşenia respectivă? Nu ar mai fi numit-o pe Kövesi, nu l-ar mai fi pus pe competentul Ioan Rus să numere anastasic? Nu s-ar mai fi gudurat Ponta pe lângă alde Duicu, nu ar mai fi sprijinit-o pe procuroarea Ponea, nu l-ar mai fi numit ministru al justiţiei pe vărul îmbălsămat Robert Cazanciuc? N-ar mai fi propus primul ministru ca foştii preşedinţi să fie senatori pe viaţă? Nu şi-ar mai fi bătut joc de miniştrii liberali, nu l-ar mai fi preferat pe Kerosen Humor în locul lui Johannis? Nu s-ar mai fi făcut de băcănie, împreună cu doamna Ioana Petrescu, la întâlnirea de la Cotroceni? Nu ar fi existat toate acestea fără pactul dintre limacşi?

Au nevoie şobolanii de hârtii semnate ca să roadă simbiotic la ceea ce au construit alţii în sute de ani şi ca să râdă, în bună înţelegere, de noi, mimând conflictul? Mai are noţiunea de „conflict” vreun sens atunci când e vorba de hiene? Nici măcar rolul formal de a asigura un dialog politic civilizat nu l-a avut pactul cu păcăleli între clovnii ticăloşi. Cei doi interlopi caricaturali au continuat să-şi adreseze sudălmi de mahala, hăhăind şi stuchind ca-n faţa birtului, acoperind întreaga ţară de ruşine, decredibilizând ideea de politică şi – ce este mai grav – inoculând pregnant senzaţia că totul este zadarnic. Privindu-i cum se hârjonesc, cu greu pot fi găsite diferenţe între ei; una, totuşi, e în favoarea derbedeului mai bătrân: Băsescu e un golan care răcneşte de la distanţă şi ridică pumnul în timp ce se apropie, pe când Ponta e un golan care vine jovial, mieros şi-ţi bagă şişu-n burtă când a ajuns lângă tine. Vestea proastă e că fac amândoi parte din aceeaşi gaşcă.

Nervos că obraznicul pe care niciodată nu l-ar fi numit premier a acaparat atenţia presei competente prin ruptura fără plastie reparatorie de virginitate, preşedintele Tremens Băsescu a zis că-i musai să rupă şi el ceva, mai spectaculos decât ex-coabitantul. Şi i-a rupt capul Motanului. Această operaţiune cu iz veterinar a bucurat nespus opinia publică şi privată, hârciogii pseudointelectuali, cu morgă doctă, dând frenetic din coadă şi jucând ţonţoroiul pe burta varanului scos din mlaştină şi băgat la răcoare deşi se ştia că e poikiloterm. Puţine spectacole sunt mai groteşti decât debaclul greţos al „intelectualilor” care se bucură ca veveriţele la alune când e dărâmat vreunul, exuberanţa micimii umane, abjecţia corului zgomotos de exaltaţi care jubilează de parcă am fi scăpat de băsism, de tarele sădite de politrucii lui Iliescu, de parcă s-ar fi dublat PIB-ul României sau s-ar fi eradicat miraculos prostia din creierele lor. M-am pus şi eu în locul lor: un infractor a fost dovedit (?) şi băgat la închisoare după 12 ani de icnete şi smuciri. E bine. Dar de ce trebuie să sar în sus ca un cosaş pe plita încinsă? Cu ce mă încântă eliminarea unuia din sutele de hoţi? Ce-ar trebui eu să fac dacă-i pocneşte dementului beţiv vreo arteră, să compun un cântecel umoristic despre alcoolicii dezaxaţi, vreun imn victorios, vreo odă închinată naturii care a făcut ceea ce trebuia noi înşine, de mult, să facem, adică neutralizarea celor care ne fac rău? Să ies în stradă cu degetele crăcănate a victorie, să mă pup cu vecinii, să scriu pe Facebook statusuri cu glumiţe de sezon stând în fund la birou?

Micimea sufletească în două situaţii se relevă pregnant: la bucurii majore şi în caz de frică extremă.