În istoriografia modernă și postmodernă, reflecția asupra istoriei și adevărului istoric implică un raport special cu noțiunea de interpretare, potrivit căreia trecutul este recompus prin metode filosofice, date fiind legăturile complexe (deopotrivă subiective și obiective) dintre conștiința timpului prezent și conștiința timpului trecut, exprimate în modul în care istoriile private (particulare) și istoria publică (națională și universală) se articulează în mentalități.

Dar indiferent de modul de a concepe și de maniera de a scrie istoria proprii istoricilor sau filosofilor preocupați de fenomenele istorice și implicit de stilul prezentării faptelor, al evenimentelor memorabile sau al „duratelor lungi" cu evenimentele lor aparent minore, scopul final trebuie să fie descoperirea și expunerea adevărului, sau chiar mărturisirea acestuia, chiar dacă nu este pe placul puternicilor zilei, pe care nu-i interesează imaginea fidelă a unui timp omenesc cu spațiul lui.

Uneori, viziuni conservatoare înfloresc la umbra unor metodologii „revoluționare" ale istoriei, prin însăși atitudinea revalorizatoare a trecutului, dătătoare de sens, continuitate și „prezență" unor personalități, evenimente, întâmplări și procese din alt timp și din alt loc. Din această atitudine se naște o viziune proprie spiritelor înalte, viziune ce devine o pledoarie pentru dimensiunea pedagogică și civică a istoriei.

Pentru a defini istoria și istoriografia în dimensiune comprehensivă (ca retrăire în memorie a trecutului înregistrat și păstrat până în prezent spre amintire), îl putem invoca pe Henri Irénée Marrou, potrivit căruia istoricul este acela care „știe să iasă din sine pentru a-l întâlni pe celălalt" (De la conaissance historique, Paris, Éditions du Seuil, 1954, p. 92). „Celălalt", în cazul istoricului, este trecutul care nu poate fi cunoscut decât prin „simpatie", atitudine care pune mai presus de intențiile științifice ale savantului, „împrietenirea" cu obiectul: „nu studiem un document pentru el însuși, ci în vederea atingerii, prin el, a trecutului" (p. 117).

Întoarcerea în timp a istoricului asigură o anumită ordine a evenimentelor. Dar punerea în ordine a trecutului efectuată de istoric este o ordine parțială, a faptelor consemnate sau luate în considerare, dintr-o realitate complexă ce rămâne în mare parte necunoscută. Iar acest lucru cred că este valabil nu numai pentru istoria îndepărtată, pentru care documentele au valoare mai curând de „simbol", dar putem spune că însăși istoria imediată, aceea pe care o trăim, pe care o „cunoaștem" cel puțin la nivelul experienței individuale directe, poate fi falsificată — fie prin faptul că doi martori vor relata întotdeauna același eveniment în mod diferit, fie prin înțelegerea diferită a „esenței" care îl precede și a implicațiilor pe care le produce, fie din nevoia de ficțiune care preferă transparenței, obscuritatea. În genere istoria este „povestea supraviețuitorilor" (Emmanuel Levinas) sau, mai mult decât atât, a învingătorilor, a celor puternici. Ceea ce înseamnă că pentru a stabili o imagine a omului și a societății spunându-i ceea ce a fost (Collingwood), coordonarea datelor științifice (a dovezilor) cu mentalitățile care pot fi reconstituite pe baza lor sau intuite de istoricul filosof printr-un exercițiu „prezenteist" este un demers necesar.

Cu privire la istorie, întrebarea fundamentală a filosofiei poate fi formulată, cum de altfel a și fost de către istoriografii care își iau în serios nu numai misiunea de a aduce mărturii pozitive în slujba stabilirii adevărului, dar și pe aceea de a decripta astfel ceva important despre condiția umană, și în acest fel: „De ce oamenii într-un anumit loc, într-o anumită epocă, scriu istoria într-un anumit fel și care este validitatea celor scrise de ei?" (Arnaldo Momigliano,Problèmes d’historiographie ancienne et moderne, Paris, Gallimard, 1983, p.10).

În linii mari ‒ după cum am spus deja ‒ istoria clasică este scrisă de învingători sau cel puțin de actanți. În primul rând, consideră Reinhart Kosellek, „decisiv este dacă istoricul a fost contemporan cu episoadele relatate sau dacă a trăit mai târziu", iar în al doilea rând „perspectiva este determinată de poziția socială sau politică a istoricului, dacă face parte dintre cei de sussau cei de jos, dintre învinși sau învingători" (s.a.) (Conceptele și istoriile lor. Semantica și pragmatica limbajului social-politic, Editura Art, 2009, p. 45).

Este un fapt recent discursul istoric al victimelor, al elementelor „pasive" sau pe nedrept ignorate ale istoriei. Astfel s-ar configura și un fel de răspuns la întrebarea lui Momigliano: uneori oamenii, într-un anumit timp și loc scriu istoria pentru a-și încununa o victorie și pentru a explica, astfel, „necesitatea" și „raționalitatea" unei situații istorice care decurge logic din fapte. Este o interpretare triumfalistă și nu una „critică", sau cel puțin onestă a evenimentelor sau a rezultatelor acestora, un demers cu scopul de a preciza cine deține puterea în cadrul unui raport de forțe. Dar aceasta nu poate fi o regulă (niciun istoric care se respectă nu ar accepta-o), ci mai degrabă o deviere ideologică a scrierii istoriei.

Pentru A. Momigliano, problema interpretării angajază  însă mereu problema validității. Ca istoric al antichității care a studiat aproape toate perioadele, Momigliano și-a îndreptat atenția atât spre istoricii clasici, cât și spre istoricii lumii moderne care au tratat despre lumea clasică.

În plus, Momigliano a încercat să prezinte cu claritate repercusiunea de ansamblu a gândirii istorice vechi (evreiești, grecești și latine) asupra gândirii istorice moderne și să reveleze toate problemele pe care le ridică această confruntare pentru a înfățișa cât mai multe aspecte posibile ale interpretării care decurg de aici.

În timpul Renașterii au fost readuse în actualitate și adoptate teoriile (mai mult schițate decât dezvoltate) care, în Grecia antică, defineau caracteristicile istoriei prin formele ei legitime: invenția „antichităților" de către sofiști, noțiunea de istorie ca gen retoric, datorată lui Isocrate și lui Cicero, istoria cu scop strict utilitar datorată lui Polibiu și în fine distincția  între biografie și istorie enunțată de Plutarh în cartea despre Alexandru Macedon.

Epoca de tranziție de la istoriografia antică la istoriografia medievală (320–550) este relevantă, după A.  Momigliano, pentru importanța acordată veridicității în cercetarea istorică. Istorici diferiți, precum Amien Marcelin (sec. IV) și Sozomene (sec. V) reafirmă concepția lui Cicero și a contemporanilor săi despre istorie ca narațiune a faptelor adevărate (s.m.). Introducerea acestui principiu în Istoria ecleziastică a lui Sozomene „este fără nicio exagerare una dintre cele mai importante declarații metodice pe care ni le-au lăsat istoricii antichității și este clarificarea cea mai explicită a interesului particular al istoricilor ecleziastici pentru documentele de arhivă" (Momigliano, 122). Din respect pentru cercetarea adevărului, Sozomene nu exclude nici utilizarea scrierilor eretice în elaborarea Istoriei ecleziastice.

Acest exemplu ilustrează foarte bine alternanța metodei științifice descriptive și explicative proprie istoriei, cu aceea comprehensivă pe care le distingeam la începutul articolului, ambele având o finalitate paideică. Vocația pedagogică a istoriei ca disciplină începând cu antichitatea, continuând cu Evul Mediu și păstrându-se astfel în epocile modernă și aceea postmodernă pe care o trăim acum, este pusă în evidență de Momigliano atunci când afirmă că forța tradiției vine nu numai din detaliile „anticare" care sunt nenumărate, „ea se află în funcția însăși a istoriografiei în societate". În cee ce privește istoria politică, ea continuă să reflecte reacția la trecutul recent a oamenilor informați, cu toate că decalajul dintre „tradiționalismul istoriografic și instabilitatea și incertitudinea surselor nu poate fi neglijat" (Momigliano, 139-140).

Dar dincolo de aceste așteptări „didactice”, în timpul Renașterii istoria era legată de năzuințe etice: „și anume că istoria i-ar putea face realmente mai buni pe oamenii care o citesc". Astfel, „pe fundalul unei producții de mii de istorii mai mici și cronici, Renașterea italiană a dat naștere unei serii de istorii narative impresionante și lizibile, scrise pe bandă de către distinși autori italieni care continuă să fie printre cei mai buni ghizi ai noștri în perioada modernă timpurie, atât în Italia cât și în lume. ” (William J. Connell, „Narațiunea istorică a Renașterii Italiene”, în Machiavelli și Renașterea italiană, Iași, Institutul European, 2014, p.336).

În timpurile moderne „câmpul istoric" se extinde până la „indeterminare", căci dacă unii istorici decupează aspectele politice, instituționale, religioase, biografie, etnologice, sociologice, naturale, cele care țin de erudiție, alții își caută obiectul cunoașterii istorice într-un trecut „care nu este distinct de ființa însăși a documentului studiat" (Marrou, 112). Mai mult decât atât, lărgirea „orizontului evenimențial" potrivit noilor abordări, permite și domeniului vieții cotidiene accesul la statut de obiect al istoriei „căci în nicio altă regiune a ființei, decât în aceea a vieții de zi cu zi, nu se poate reflecta mai bine istoricitatea" (Paul Veyne, Comment on écrit l’histoire, suivi de Foucault révolutionne l’histoire, Paris, Éditions du Seuil, 1978, p.27).

Există un simț aristocratic al istoriei, recognoscibil în venerarea și revendicarea statutului  și condiției actuale de la un trecut nobil. Și chiar dacă nu a fost întru totul astfel, judecat după toate rigorile, el este înnobilat de memoria care găsește în timpul trecut faptul de la începuturi, întemeietor, care a pus bazele actualei configurații istorice, politice, culturale.

Noblețea trecutului, este „dovedită" prin potențialul creator istoric, real prin ceea ce a rămas, în ciuda prea curând demonetizatei expresii „vicisitudinile vremurilor" ce își găsește referința în mai toate evenimentele și momentele sau secvențele istoriei.

Unul dintre reprezentanții de seamă ai Școlii Analelor, Philippe Ariès, în cartea Timpul Istoriei, mărturisește cum a învățat istoria în familie, unde era mereu întreținută „o intimitate cu prezența trecutului" (Philippe Ariès,Timpul istoriei, București, Editura Merdiane, 1997, 35). Astfel că, în ciuda imixtiunilor istoriei publice în viețile personale, într-un mediu care ține la tradiție, istoria își păstrează dimensiunea ei sacră: „Dumnezeu se afla în trecutul pe care încercam să-1 atingem. Nu mi-e greu să recunosc în comuniunea mea cu trecutul cea mai veche experiență religioasă" (p. 43).

Privitor la istoria recentă a României a cărei cunoaștere poate clarifica prezentul și a cărei ignorare poate conduce la falsificarea acestuia deopotrivă cu trecutul, o temă istorică pe cât de sensibilă, pe atât de importantă, este înțelegerea universului concentraționar comunist prin studierea memoriilor victimelor acestui regim, în ciuda faptului că acestea reflectă latura tragică a comuniunii omului cu istoria. Ca exemplu, memorabile și dureroase în acest sens sunt episoadele evocate de Marcel Petrișor în cartea Cumplite încercări, Doamne! Anii de mucenicie ai temnițelor comuniste, dintre care redau mai jos :

„ –  Și dacă totuși Dumnezeu le-a îngăduit să facă ce au făcut cu noi? Cum i-a îngăduit de altfel și diavolului experiența cu Iov? Hm, ce-ai mai zice atunci?!

–   Dac-ar fi așa, aș face – cum de altfel am și făcut – tot ca și Iov. Adică aș suporta, dar nu fără proteste. Numai că, în cazul lui Iov, diavolului i s-a îngăduit să-i facă orice omului, în afara celor ce-i priveau sufletul. Ți-amintești doar textul? Și în cazul nostru, Satana ce a făcut? Ne-a lovit încercînd să ne destrame și trup, și suflet. Ceea ce nu admit. Cu noi diavolul a trișat, și asta o voi spune și-n cer, drept pentru care voi cere și-acolo pedeapsa lui.

–  În timp ce tu, eu și alți Iovi moderni o să fim răsplătiți precum cel biblic, nu?

–  Nu, nici așa. Dar să se știe despre fiecare ce a făcut, cît, cum și-n ce limite, asta da. O voi cere cît voi trăi. Ce, numai eu să-mi făcut demascarea și ei nu? La rînd fiecare și fără trișări! Așa să știi, Iosife!

(…) Secretul Jilavei își ascundea în sine tainele cu aceeași groază cu care se ascunde ziua de noapte și noaptea de zi” (Marcel Petrișor, Cumplite încercări, Doamne! Anii de mucenicie ai temnițelor comuniste, București, Editura Christiana, 2011, pp. 430-432).

Această mărturie (o veritabilă pagină de roman memorialistic) scrisă cu artă de profesorul Marcel Petrișor, este o dovadă a autenticității memoriile indivizilor, care diferă prin transmiterea intensității impactului durerii fizice și psihice, prin limbaj, prin patetismul comunicării, sau prin detaliile capabile să ofere o imagine celor care au avut norocul de a nu se afla în acea situație existențială – dar mărturisesc același adevăr. Un exemplu în acest sens este și proza eseistică luminoasă a domnului Radu Ciuceanu: „Se spune îndeobște că zilele tinereții sunt lungi. Pentru noi, cei care ne temeam de stingerea luminii din penitenciarul Târgșor, timpul se prefira, dimpotrivă, cu o viteză uluitoare printre degete. Diminețile păreau modelate de aceeași mână, iar meniul devenise monoton și parcă mai sărăcăcios. Terciul se subțiase îngrijorător, ajungând la o zeamă galbenă, puțin îndulcită, iar sfânta noastră fasole pe care o căpătam regulat de două sau trei ori pe săptămână apărea serafic numai o dată, și într-o prezență sfioasă, de câteva zeci de boabe pe fundul gamelei” (Radu Ciuceanu, Prea mult întuneric, Doamne!, București, Institutul Național Pentru Studiul Totalitarismului, 2012, p. 206).

Legat de perioada închisorilor staliniste, Vladimir Tismăneanu consemnează la un moment dat o „culpabilă spovedanie” din tabăra adversă, al cărei protagonist este Belu Zilber, care a deținut „un rol crucial în confecționarea monstruosului proces din primăvara anului 1954, în urma căruia erau condamnați la moarte Pătrășcanu și Remus Koffler” (Vladimir Tismăneanu, „Culpabila spovedanie”, în Irepetabilul trecut, Ediția a II-a revăzută, București, 2008, p.181). În încercarea de a descifra ceva din acest episod, se revelează virtuțile metodei comprehensive : „La capătul unei vieți dedicate unei himere asasine, Zilber nu se poate să nu se fi întrebat de ce Pătrășcanu a refuzat să cedeze, de ce prin îndârjirea sa a anulat proiectul procesului-spectacol pe care îl pregăteau Gheorghiu-Dej și Drăghici. Și totuși, din aceste pagini nu aflăm răspunsul pe care l-am fi sperat. Putem să-l bănuim însă, gândindu-ne că până și în închisorile staliniste mai există loc pentru demnitate. Știm astfel de la puținii supraviețuitori că Pătrășcanu nu și-a ascuns imensul dispreț pentru toți cei care l-au trădat și l-au martirizat. În istoria comunismului, gestul lui Pătrășcanu a fost rarisim și merită consemnat ca atare” (p. 185).

Sunt aspecte care îndreptățesc definiția cioraniană a istoriei ca „dinamism al victimelor”, iar în România sunt de studiat și de analizat, pe lângă memoriile universului concentraționar, și mărturii care pun într-o altă lumină evenimente capitale ale istoriei naționale, cum ar fi „povestea nespusă a Războiului de Independență al României”, sau cronici din trecutul îndepărtat.

Atunci când și istoria scrisă de victime este luată în considerare, este un semn că acestea se situează, în felul lor smerit, în tabăra învingătorilor, legitimați astfel de adevărul eroismului lor anonim și al vieții lor trăite în chinuri, în slujba unor idealuri sacre.

Consecința ignorării tradiției este neînțelegerea lumii în care trăim în contextul aceleia mai largi și compuse. Ignorarea tradiției proprii, ca refuz de a recunoaște valorile moștenite și încetățenite, stă în calea înțelegerii actualității și împiedică dezvoltarea.

Dacă uităm acest lucru, prezentul se degradează, iar viitorul devine nesigur. Funcția civică a istoriei nu exclude patriotismul, cultivat chiar și în perioada comunista. Nu poți face istorie postmodernă, conceptuală, cu copii care nu au repere minime ale datelelor, evenimentelor, locurilor și personajelor istorice.

Locul istoriei în programele și proiectele culturale este vital pentru dezvoltarea civismului, dar totodată, prin  virtutea ei formatoare, istoria poate modela conștiința cetățenilor și în sensul  actualizării deopotrivă a unui trecut eroic și a anumitor fapte reprobabile care cultivă sentimentul de respect față de valori sau, dimpotrivă, prin reacțiile dezaprobatoare față de anumite evenimente și perioade malefice din trecut.