Două cuvinte: ”Hate speech!” Ele există și, în această asociere, produc consecințe juridice. Menirea lor? Să identifice și să demaște ura, disprețul, discriminarea acolo unde ele se manifestă. Și să atragă măsuri și penalizări legale și sociale asupra celor care se fac vinovați de ura (manifestă) cu pricina.

Elefant.ro:Livrare gratuita in 24 de ore! Orice produs

Se aplică (de exemplu) în cazul anti-semitismului! Chiar revista Charlie Hebdo a avut un caz, în 2008, când, în urma unui scandal, directorul revistei, Phillippe Val, l-a concediat pe jurnalistul Maurice Sinet (cunoscut ca Siné), pentru că ar fi scris un material în care îi ironiza pe Sarkozy și, mai ales, pe fiul acestuia, Jean! Directorul a considerat textul ca având un conținut antisemit.

Și cu acel prilej a fost scandal, și atunci au fost intelectuali care s-au ridicat pro și contra lui Siné. Și atunci s-a vorbit despre libertatea de exprimare. Totuși, Phillippe Val l-a concediat pe autor! În urma proceselor, jurnalistul a câștigat 90.000 de euro despăgubire din partea publicației, pe motiv de concediere abuzivă.

Așadar, mă întreb, ne putem da afară jurnaliștii pentru că ”ni se par” anti-semiți (căci, iată, tribunalul a decis clar că a fost vorba doar despre o părere personală, din moment ce a găsit abuzivă concedierea), dar e ok să ridiculizăm programatic și cu insistență credințele oamenilor?

Cum facem, decidem unilateral ce e de miștocărit, și ce nu? Evident, în acel caz nu vorbim despre crimă (nici măcar nu e cazul să comparăm situația de atunci cu cea de acum). Iar acolo avem lege și avem justiție. Și avem și dreptate. Dar tot vorbim despre dublă măsură!

Ideea este următoarea: sintagma ”hate speech” funcționează în cazul anti-semitismului. Și bine face. Asta și TREBUIE să facă! Ea funcționează și-n cazul minorităților sexuale sau etnice. Asta îi și este menirea.

Dar nu mi-e clar - chiar nu-mi este! - pe ce criteriu absolut și limpede, el nu mai trebuie să funcționeze atunci când vine vorba despre credințe profunde și care țin de identitate într-un mod cât se poate de evident și de declarat, așa cum sunt cele religioase?

De ce doar acest tip de identitate (și anume religioasă) este de neprotejat, ba mai mult, mi se explică la nesfârșit că ridiculizarea ei exprimă însăși esența liberalismului și dă conținut ideii de liberă exprimare?

Pe ce criteriu de nezdruncinat și de necontestat identitatea religioasă a cuiva, trebuie și poate fi terfelită ca probă a libertății de exprimare, dar nici un alt tip de identitate (sexuală, etnică, de gen etc), nu? Care este fundamentul moral și logic pentru care expulzăm de sub protecția societății și a legii, o identitate care, culmea, nici măcar nu este periferică? Sau poate tocmai de aceea, că nu este periferică? De ce acel ceva care este umor în cazul credințelor religioase, devine ură când vine vorba despre alte tipuri de convingeri și orientări, altfel de identități?

Da, liberalismul impune limite, nu e nicidecum un apologet al libertății neîngrădite! Și le definește clar de tot prin sintagma ”hate speech”, sub care ne desfășoară o ditamai lista de ”uri” nepermise. Liberalismul, așadar, nu este nicidecum un spațiu al neînfrânării. Căci, iată, luptă în mod declarat împotriva urii. Iar asta nu e absolut deloc o problemă.

O problemă apare atunci când vedem cum, pe deplin nelămurit (cel puțin pentru mine), ”ura” și epifenomenele sale (disprețul, discriminarea, insulta, intoleranța etc.) devin ”umor” doar atunci când vine vorba despre eul meu musulman, eul meu creștin, eul meu mozaic, eul meu budist etc.

Eu-ri de la nivelul cărora, se pare, nu am voie să mă simt lezat, iar dacă mă simt, n-am decât să îndur, căci frustrarea mea este ilicită. Ea este privită ca un apel către cenzură! Auto-cenzura? Ea trebuie să existe doar în cazurile ”urilor” oficiale. În rest, nu! Dimpotrivă, în cazul religiei, auto-cenzura e un viciu, o abdicare de la valorile liberale. Dublă măsură? Foarte posibil. Și e riscant de tot! Iată că se trezesc unii, mai sensibili, mai fără umor, mai fanatici sau pur și simplu mai demenți, care nu (mai) îndură.

Și care, în consecință, răspund prin gesturi cumplite, de neîndurat. Și, la fel de grav, ne atrag cu ei, pe noi toți, într-un fel de tunel al urii, al disprețului și al extremelor reciproce, la capătul căruia e greu de bănuit că vom afla vreo lumină.

Articol scris de Silviu Dancu