Justiţia captivă a devenit deodată „justiţie liberă”, scăpând din chingile compromisului abject aşa cum un virus scapă din laboratorul experimental. După ce 25 de ani a stat cu ochii şpanchi legaţi ca pentru eşafod, acum o orbeşte lumina stroboscopică dată de figurile legendare de tâlhari pereni, baroneţi şi moralişti, ba chiar magistruci (combinaţie între „magistrat” şi „matracucă”, n.n.). Pur şi simplu a turbat şi are fotofobie. Ca orice animal hămesit scăpat din lanţuri, ea nu haleşte numai material proteic, carne fragedă de politician îngrăşat cu biostimulatori, ci rade orice prinde, fără discernământ. De multe ori, mănâncă şi rahat.

Elefant.ro:Livrare gratuita in 24 de ore! Orice produs

Chipul cel mai hidos al fiarei dezlănţuite este DNA-ul. Ani şi ani a ţinut dosăraşele prin sertărele, mărginindu-se să-i anihileze sporadic pe duşmanii idolului creatoarei sale etilice, mai făcând câte un guvern, mai schimbând nişte miniştri – ca după aceea să-şi ceară scuze, că i-a confundat – cazurile Chiuariu, Cepoi, Păcuraru şi Vosganian fiind cele mai la îndemână. De plictiseală, se mai distra bătându-şi joc de cetăţeni onorabili, dar care erau prea guralivi la adresa imunului cu cheile la brâu, ori făcând gafe sinistre cum au fost cazurile Bârsan şi Albiţa. Cel mai mult îi plăcea să se joace cu sereica în stenograme, majoritatea de tipul „Bună ziua!” „Salut!” „Ce faci?”, extrem de relevante pentru vinovăţia urmăriţilor, sau devoalând cititorilor sătui de site-urile deşucheate poveşti de alcov ale anchetaţilor, toate sifonate în mod ilegal în presa frigidă prin intermediul ofiţerilor acoperiţi care au infestat-o. Ce nu putea împute DNA-ul prelua vidanjorul de rezervă: ANI. O simbioză perfectă între un limbric şi o tenie, ambele în slujba botriocefalului cu şuviţă ulterior cupată. În ciuda acestor evidenţe, la sfârşit de an, instituţiile europene lăudau de mama focului cei doi paraziţi şi „realizările” lor, de bucurie probabil că, la ele acasă, nu aveau astfel de creaturi mutante. ANI pierdea, pe fond, 90% dintre procese, dar asta nu conta. DNA făcea gafă după gafă, abuz după abuz, dar, ce să vezi, era stindardul luptei anticorupţie. Păi, dacă pe vremea aia procurorii sertarişti erau ridicaţi în slăvi pentru glume de tipul caltaboşul lui Remeş, acum, când au tolba ticsită de demnitari, e foarte posibil să ia premiul Nobel pentru pace!...

Dacă în paragraful precedent am preaslăvit DNA-ul, e cazul să revin la subiectul din titlu şi să o mângâi puţin şi pe surata-i mai mare şi mai spălăţică, Icecejiţa, că şi ea are bufeuri de-o vreme-ncoace. Scriam mai sus despre cum se substituise DNA-ul primului ministru, aşadar puterii executive, schimbându-i miniştrii, ei bine, asta a indus o invidie profesională Icecejiţei care, în consecinţă, s-a apucat să se substituie Parlamentului, spre îmbufnarea consătencei zăgreniţoaice, Ceceriţa, tristă şi neconsolată de mai bine de doi ani, de când a anulat Referendumul prin metoda eratei matinale.

Să luăm ultimul exemplu, cel cu medicii funcţionari publici. Există patru legi care fac referire la acest aspect, în ordine cronologică: Legea 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, Legea 46/2003 a drepturilor pacienţilor, Legea 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii 286/2009 privind Codul penal (intrată în vigoare la 1 februarie a.c.) şi, ultima (octombrie a.c.), Legea de aprobare a Ordonanţei 2/2004. În prima sunt stipulate drepturile şi obligaţiile funcţionarilor publici, fără a se face referiri specifice la cadrele medicale. În a doua, la art. 34 paragraful (2) se prevede că “pacientul poate oferi angajaţilor sau unităţii unde a fost îngrijit plăţi suplimentare sau donaţii, cu respectarea legii”. Noul Cod Penal descrie circumstanţele infracţiunii de luare şi dare de mită aplicabile funcţionarilor publici, iar Ordonanţa 2/2004 spune clar: „având în vedere natura profesiei de medic şi obligaţiile fundamentale ale medicului faţă de pacientul său, medicul nu este funcţionar public şi nu poate fi asimilat acestuia” (articol criticat vehement de preşedintele Traian Băsescu, care a retrimis, iniţial, Parlamentului, din acest motiv, legea spre a fi reexaminată, ulterior promulgând-o în forma iniţială după ce forul decizional îi respinsese cererea pe 30 septembrie). În gestionarea neconcordanţelor între diverse acte normative, există două principii de drept: 1. prevalează legea cea mai recentă (în cazul de faţă Ordonanţa 2); 2. deciziile ÎCCJ sunt obligatorii atunci când interpretează dispoziţiile legale contradictorii sau incomplete, ori cu conţinut neclar pentru ca judecătorii să interpreteze legile cât mai echitabil şi uniform. Dar ce poate fi de interpretat în propoziţia „medicul nu este funcţionar public”?

Cum se poate ajunge la decizia că cei care lucrează în spitale sunt exceptaţi de la prevederea legală de mai sus? Adică, de la sintagma „cetăţenii sunt egali în faţa legii” se poate ajunge la „cetăţenii cu ochi albaştri au prioritate”? Cu alte cuvinte, Traian Băsescu a atacat un paragraf de lege, Parlamentul l-a menţinut, dar a venit ÎCCJ şi a confirmat şi statuat părerea preşedintelui. Păi, atunci de ce mai facem alegeri legislative? Prin hotărârea dată de ÎCCJ pe 3 decembrie 2014, această instanţă infirmă o lege, fapt nemaiîntâlnit, după ştiinţa mea. În acest fel, una dintre puterile statului, cea judecătorească, se substituie alteia, cea legislativă. Este posibil ca acest eveniment să facă parte, în filosofia domnului Augustin Zegrean, din conceptul de „măreţie a dreptului”, dar în mod cert nu are nicio legătură cu statul de drept.