Am început să scriu citind despre începuturi!

Începuturi de viaţă ale unor oameni reali. Începuturi de vise, de planuri şi emoţii.

Ca la şcoală: “Ce iţi doreşti să devii, Matei, când vei fi mare?”

Acum îşi doreşte să devină avocat.

Ştiu, pentru un copil aşa mic pare puţin pompos, dar ştiu că Matei va reuşi tot ce îşi va propune în viaţă,  pentru că va fi ajutat de dragostea părinţilor lui în tot ce va întreprinde. Ajutat, nu influenţat!

E drept că nu eram la fel de permisivă în gândire şi sentimente până am ajuns la această fază; au fost iniţial: gunoier, lucrător la un magazin de electronice şi apoi electrician.

Cine ştie ce vor deveni copiii noştri…?

Poate fiecare părinte se gândeşte la un moment dat ... măcar aşa , de visare (adică fără planuri de genul: la vârsta de 18 ani va purta cutare număr la pantof, va avea părul negru ca pana corbului şi ochii albaştri ca marea – deşi tu , mama, l-ai născut cu păr castaniu şi cu ochii căprui şi alt ajutor în apariţia modificărilor dorite nu ai decât un tub de vopsea şi o pereche de lentile de contact…să văd, dacă insişti pe calea acesata, cum faci cu măsura de la pantof? – Dacă găseşti soluţie la faza cu pantoful, sunt sincer interesată, deoarece lui Matei îi creşte piciorul ca lui Făt Frumos!)

Mi-am amintit de începuturi: ale mele. A  fost o generaţie în care te pregăteai să devii contabil , avocat sau medic. Erau puţini care se pregăteau pentru inginerie, pentru chimie, pentru programare – pe aceştia din urmă îi invidiez sincer şi regret că n-am ales calea.

Şi am devenit! Contabil.

Apoi mi-am dorit să lucrez într-o corporatie… Şi am reuşit. Iar la un moment dat s-a declanşat ceva. Ceva care îmi spunea că nu sunt bine acolo. Că nu fac bine ce fac. Am avut un serviciu bun, un salariu decent şi o imagine frumoasă a celorlalţi despre mine.

Dar lipsea ceva esenţial. Familia, pe care o începusem, scârţâia din lipsă de timp. Pentru ea. Eram la serviciu… aproape tot timpul. Apoi a venit Matei şi m-am oprit foarte puţin din cursa, pentru a continua şi mai abitir, să nu rămân în urmă. La ce? Nici acum , după atât timp, nu mi-am dat seama.

Bani? Nu cred – nu prea aveam timp să îi cheltuiesc şi nu prea se duceau pe lucruri dragi, cumpărate “împreună”.

“Recunoaştere”? M-aş minţi. Era a şefilor! Sau de scurta durată , după care intervenea o nevoie mai mare şi un ţel mai înalt de atins.

Eram părinte de sâmbătă şi duminică, iar uneori copilul nostru, când se trezea noaptea pentru apa sau alte nevoi , toropit de somn , îmi spunea “mamaie”. Multe nopţi m-a durut acel “mamaie”, dar ziua munceam mai îndârjit şi până la sâmbăta următoare îl uitam.

Până când a apărut STOP. Era mare şi clar în faţa mea că nu mai pot continua …

Dar eram încă blocata “acolo”… nu ştiam altceva. Sau nu lăsam să ştiu.

Şi a trecut mult timp, şi au trecut şi mai multe încercări până m-am lăsat să ştiu.

Dar am obţinut timpul pierdut departe de familia mea, de oamenii care contau cu adevărat.

Am obţinut “mama” din toiul nopţii şi zâmbetul ştirb de dimineaţă.

Am obţinut cucuiul făcut la şcoala şi nu am auzit de el la telefon.

Nu spun că varianta mea e cea mai bună . Nu e perfectă. Nu e lipsită de griji de tot felul.

Dar e cea mai bună pentru mine acum.

Mi-am obţinut viaţa înapoi. Şi îmi place de ea!

Şi asta vă doresc tuturor! Să vă placă vieţile voastre!!