Încep construcția acestui raționament pronind de la de la prezumția că lista cu posibili colaboratori ai lui Alexandr Dughin preluată ieri în mass-media nu este nici adevărată nici falsă.

Pe unii din ”prietenii Moscovei” din lista ”rușinii” îi cunosc, pe alții nu, dar pot spune că am o idee despre, să-i spunem așa, atașamentul lor ideologic. Pe toți îi leagă, într-un fel sau altul, critica Capitalismului sau a neoliberalismului, cum vreți să-i spuneți. Într-o lume în care ”sfârșitul istoriei” prezis de Fukuyama pare că nu mai vine, înmormântarea atât de bine pregătită se transformă în veghe exagerată la căpătâiul unei istorii care începe să ne bântuie și să dea semne că se trezește din morți. Veghea aceasta exagerată de teama revenirii unui mort îngropat nu înseamnă doar observație și interpretare a semnelor, ci și acțiune. Ea se regăsește în gândirea țăranului român care a rezolvat-o dezgropând mortul și înfigându-i un țăruș în inimă, pentru a ucide definitiv strigoiul care îi bântuia gospodăria.

Strigoiul istoriei e frica de celălalt, iar în această construcție celălalt e Rusia, Dughin și Putin, dar mai ales cel care gândește altfel decât în liniile deja trasate și consacrate ca ”drepte” și de la care orice abatere trebuie sancționată prompt, fără ezitări și cu efect imediat. Grosso modo, pentru orice amenințare la adresa establishment-ului, efectul trebuie să fie precum cel al unui țăruș înfipt în inimă. Mortul trebuie să moară de tot, pentru totdeauna, altfel se întoarce și ne strică socotelile. Și cam asta se pare că vrea să facă stânga-stângă, aia mică, roșie și firavă și dreapta-dreaptă, aia neagră, rece și dezbinată: să strice socotelile. Dar în contextul actual, când Rusia vrea cu tot dinadinsul să ne arate că încă mai există pe harta lumii, dispusă și să combine ideologic stânga roșie cu dreapta neagră, numai să se opună liberalismului și proiectului lumii unipolare, orice stângă și orice dreaptă devine astfel un potențial bazin de recrutare în ochii vigilenților gardieni ai galaxiei neoliberale.

Dar întrebarea care se pune nu este ce ideologie sau ce vechi inamic bântuie lumea noastră, ci de ce ne bântuie? Cu alte cuvinte, nu cine e important ci de ce-ul. De ce neoliberalismul naște din ce în ce mai mulți inamici? Care este legătura dintre radicalismul care impune rețeta neoliberală și răspunsurile ideologice radicale? De ce în întreg spațiul postcomunist există percepția că guvernele au pierdut controlul și nu își pot impune propriile politici? De ce nu există încredere în instituțiile politice, în explicațiile și narațiunile oficiale? samd.  Nu voi oferi și posibile răspunsuri la aceste întrebări în aceste rânduri. Ele sunt enunțate doar pentru a ilustra faptul că problema listei ”prietenilor” este una falsă și că în definitiv sursa disfuncționalităților este în cu totul altă parte. Polanyi nu a fost pe lista cu spioni a nimănui deși a zis că ”piața auto-reglementată este principala cauză a ororilor secolului XX” și nici Hegel nu a fost un terorist pentru că a atras atenția asupra ”mizeriei sociale generată de piețe”.  La noi însă astfel de concluzii sunt deja tabu, motiv serios de veghere și supra-veghere, fiindcă ar putea avea efectul unor incantații menite să învie morții, mai mult sau mai puțin, îngropați.

Până una alta, în timp ce tot mai multe națiuni, europene sau nu, caută soluții economico-politice care să răspundă unor probleme diverse de la cele legate de mediu și epuizarea resurselor, la cele privind inegalitățile sociale, remoralizarea pieței, relocalizarea economiei, etc. în România se pornește vânătoarea de strigoi care amenință actualul status quo.

Listele nu vor rezolva nimic incriminând opozanții sistemului ci vor aduce, așa cum am observat, reacții de genul ”mă simt onorat”. Gloria victis e efectul pervers al publicării listei, țărușul n-a nimerit inima mortului, dar l-a trezit.