Sunt un om care se consideră a fi îndatorat lui Gabriel Liiceanu. Şi aceasta din cel puţin trei motive. Primul motiv se numeşte "Jurnalul de la Păltiniş”- cartea care mi-a deschis ochii spre filozofie şi cultura ca treabă serioasă. 

Al doilea motiv se numeşte "editura Humanitas”, care a tradus şi publicat în limba română bună parte din bibliografia care stă în spatele a ceea ce scriu şi ce spun. În sfârşit, al treilea motiv se numeşte "cercul Noica”, care nu ar fi existat dacă Sorin Lavric nu ar fi fost impulsionat la început de Gabriel Liiceanu.

Pe de altă parte, nu sunt un un admirator al lui Gabriel Liiceanu. Mai întâi pentru că nu am ce admira- exceptând spiritul managerial care a făcut ca Editura Politică, cea mai bună editură din România comunistă, să devină Editura Humanitas, cea mai bună editură din România postcomunistă.

Cărţile domnului Gabriel Liiceanu sunt martorele unei involuţii constante. Cititor pasionat al Jurnalului de la Păltiniş, al cărţilor de la începuturi, nu am cum să mă bucur când văd ce însălări patetice şi stupizele devin "best-seller Humanitas”. De ce ar trebui, eu care fantazam la discuţiile ludic-profunde din camerele de hotel de la Păltiniş, să fiu încântat de amintirile îmbătrânitului domn Liiceanu cu privire la prima masturbare? Cu ce m-ar ajuta pe mine, încă uimitul de aspra asceză radicală – fără niciun scop creştin!- a lui Constantin Noica, faptul că domnul Liiceanu are, la duş, dileme de metrosexual septuagenar, sau că are o relaţie quasi-romantică cu maşini de lux?

Nici ce au mai rămas din reflecţiile intelectuale ale domnului Liiceanu nu mă motivează spre o cât de mică admiraţie. Nu avem aceleaşi grile de lectură a realităţii şi nici a cărţilor de le-am citit.

Politic, suntem clar pe poziţii diferite, eu sunt conservator creştin, de dreapta, cu încredere în democraţie ca fiind cel mai mic rău posibil, domnul Liiceanu este un liberal deist de stânga, radical în elitismul său, destul de străin de spiritul democratic. Blocajul domniei sale într-un radicalism al anilor 90, se bucură de înţelegerea mea (nu toţi oamenii se pot elibera din propriile lor blocaje) dar nu mă determină să îl urmez.

Apoi domnul Liiceanu mai crede încă în prostioarele acelea cu "elita intelectuală”, "intelectualitatea” care trebuie să lumineze poporul şi clasa politică. Eu, citind tocmai cărţi de la Editura Humanitas (Benda, Popper, Johnson, Sevilla, Besancon, Aron, Manent - ca să dau numai câteva nume de autori care sunt la temelia eu-lui meu intelectual, dar şi între "autorii Humanitas”), nu am încredere în intelectuali nici câtă am în partide sau în sindicate.

Este şi un lucru care mă irită la domnul Gabriel Liiceanu: lipsa voinţei de a se elibera de secta adulatorilor (mai mult sau mai puţin interesaţi materialiceşte) care s-au unit în jurul său. Şi numărul lor creşte direct proporţional în raport cu degradarea sa intelectuală.

Această sectă îl sleieşte de puteri şi îl plafonează pe domnul Liiceanu. Ei stau gata să laude activ orice spusă, orice reflecţie, orice icnet al celui pe care îl "periază”. Unii o fac clar interesaţi profesional şi materialiceşte- căci fie şi prin poza comună, Liiceanu este legitimant pentru un anumit public. Alţii o fac pentru că Liiceanu a devenit un simbol al tinereţii lor "revoluţionare”. Să mă explic.
Liiceanu este cea mai frecventabilă relicvă a anului 1990 . Spre meritul său, Gabriel Liiceanu a ştiut să se ţină departe de tentaţia demnităţilor politice. Nu a fost nici ministru, nici demnitar, nici măcar ambasador. A ştiut să îşi obţină răsplata pentru diversele susţineri politice pe alte căi decât cea a compromiterii prin participarea activă la guvernare. Nimeni, din grupul eroilor anului 1990 nu a scăpat compromiterii prin politică, cu excepţia sa. De aceea, Gabriel Liiceanu este singurul vestigiu al lui 1990 care, cel puţin la nivel de CV, poate să reprezinte, altfel destul de imbecila şi de nedemocratica lozincă a Pieţei Universităţii: "Noi nu suntem partide!”

Un al treilea grup de adulatori este format din snobi. Aceştia sunt mult mai mulţi decât ne place să credem. Or snobii ce fac? Au nevoie tot timpul de un factor legitimant pentru pretenţiile lor culturale. Iar când snobii sunt şi hipsteri - această modă culturală, născută în multinaţionale, care a inventat turmele cu ifose individualiste - domnul Liiceanu nu devine doar un gânditor adulat ci şi bogat. Pentru o conferinţă-workshop făcută pentru corporatişti,Liiceanu sau Pleşu pot fi plătiţi ca şi Inna la concerte- ceea ce nu ar fi rău, dacă de banii ăştia oamenii prezenţi la astfel de evenimente ar putea pleca mai puţin hipsteri, mai puţin snobi şi mai puţin corporatişti.

Mai pot spune şi că îmi e milă de domnul Liiceanu. Îmi e milă pentru că este efectiv castrat de propria sa sectă, că este condamnat să fie prizonierul propriului ego, victima propriei arghirofilii, pentru că trăieşte într-o schizoidie dureroasă la nivel intelectual, dar (mai ales) şi pentru că nu este creştin. Mă rog pentru el, aşa cum ne-a cerut şi Constantin Noica să ne rugăm pentru fratele Alexandru: să aibă milă Dumnezeu de cei ce sunt puternici fără să o merite.