De sfântul Nicolae, un grup de oameni inimoşi din Braşov, împreună cu Asociaţia "Neamunit" au adus cadouri şi un zâmbet de bucurie pentru copiii din două sate din Harghita şi Covasna, acolo unde învăţământul în limba română este într-o stare deplorabilă din cauza lipsei fondurilor şi materialelor didactice.

Tinerii au adus fructe, jucării dar şi alte lucruri folositoare pentru micile comunităţi româneşti din zonă. Copiii de acolo au primit în primul rând o rază de speranţă, iar cum spuneau părinţii lor..."am crezut că romanii ne-au uitat, pe aici nu a trecut nimeni, niciodată" .

Singura şcoală în limba română este ţinută cu ajutorul unui preot din sat şi a unei doamne învăţătoare care a avut ca unic elev, pentru a nu închide şcoala de tot, pe fiica sa.

Unul din participanţii la acţiune, actorul Aureliu Surulescu, a realizat un portret emoţionant şi autentic al sentimentelor trăite atunci, dar şi al lumii în care trăim.

După ce ai citit, loveşte cu încredere butonul "share" ...

In timpul liber, scriem ‪#‎filedepoveste‬. Din casă în casă, om cu om, suflet lângă suflet.Am păşit în casele oamenilor, uitaţi de vreme şi de cei care ar trebui să se preocupe de soarta lor. Case sărăcăcioase, dar pregătite deja de sărbătoare. Am găsit oameni îngânduraţi,la muncile zilnice, copii care se jucau în zăpadă, neştiind măcar ce vor "nenea aia", dar zâmbitori când auzeau că de departe a venit Moş Nicolae pentru că au fost cuminţi.

Copii cu bun simţ, care organic au învăţat să ia puţin, să lase şi altora care poate nu au primit. Te miră aceste lucruri venind din Bucureşti unde copiii aruncă la coş sau pe jos bomboane primite de la părinţi, nefiind multumiţi de amabalaj sau de marcă.

Este cu atat mai trist când vezi batrani care vor să-ţi pupe mâna pentru că "mulţumim măi copii că nu ne-ai uitat, pe aici nu a  mai trecut nimeni de la '89, cine sunteti măi flăcăi să vă pomenim la Dumnezeu". Le-am zis să pomenească pe cei de la oraşe unde oamenii câstigă bani mulţi, dar îşi pierd sufletele. A inteles Moşul şi a oftat.

Am primit de la ei enorm de mult, o îmbrăţisare de la un bătrân m-a blocat în maşină, nefiind în stare să plec preţ de câteva minute de emoţie sau o fetiţă care ne-a pupat pe obraz cu năsucul înghetat. Am rămas acolo cu ei până azi, nu ma pot dezmetici.

Tindem să judecăm oamenii de la sate pentru sărăcia lor şi să condamnăm acţiunile lor şi lipsa de educaţie, dar judecăm efectul uitând cauza. Cauza suntem şi noi. Ne complacem în "dolce far' niente" , aducându-ne aminte că tre' să facem ceva mai ales să ne vadă lumea şi să dea bine la can-can, în preajma Sărbătorilor. Restul de circa 360 de zile pe an cheltuim milioane pe nimicuri şi ne uităm cu dispreţ la cei care stau cu mâna întinsă.

Am ajuns la concluzia că trăim din citate sharuite pe facebook şi ne facem porţia de omenie dând " like" unor cazuri sau citatelor în cauză.
Poţi organiza mese festive şi dineuri cu "fason" unde ceea ce consumi ajută câteva sate întregi luni de zile... dar nimic nu se compară cu acea îmbrăţisare caldă.
In isteria cumpărăturilor să ne gândim la cei ce nu au, căci ei sunt aproapele nostru, avem familii sau copii dar oare nu mai bine îi învăţăm să pretuiască darul şi nu preţul său?

Ma intreb, retoric, ca un bărbat ce într-o zi va avea, sper o familie, sper.  
Am călătorit în timp, într-un loc de poveste, poveste ce abia a început şi pe care o putem scrie noi , nu clasicul "a fost odată ..." ci mai degraba asa : " ...este acum mai mult ca niciodată într-un tărâm din regatul nostru e nevoie de Feţi Frumoşi şi Ilene Cosânzene care sa aducă oamenilor bunul si frumosul".
 
Mirosea a cozonac şi a lemn ars, acum miroase şi a portocale şi banane şi se simte un vânt căldicel...un vânt al schimbării care vine de la voi spre ei sau ...?!