După cum este cunoscut, expansiunea ideologică, militară și economică a Occidentului din ultimele două decenii a generat nenumărate iluzii la nivel global, dar mai ales în cele 11 state ex-comuniste (G 11) care au acceptat cu un entuziasm demn de o cauză mai bună așa numitele „valori euro-atlantice” și au aderat „de bună voie și nesilite de nimeni” la NATO și la UE. Acum, însă, majoritatea acestor iluzii s-au spulberat generând o imensă decepție și frustrare. Dar oare de ce ?

Afaceri cladite sa dureze - Jim Collins, Jerry I. Porras

În primul rând, majoritatea nou-veniților în NATO și în UE au crezut, cu o naivitate infantilă, că prăbușirea fostului Tratat de la Varșovia și a fostei Iugoslavii reprezintă „sfârșitul evoluției ideologice a omenirii” și fericitul început al unei ere „fără de sfârșit” bazate pe „universalizarea democrației liberale occidentale ca formă finală a guvernării umane” (1). Dar, așa cum era de așteptat, acestă iluzie fantasmagorică pusă în circulație cu un tupeu fără precedent de către Francis Fukuyama și-a găsit obștescul sfârșit pe măsură ce așa-numita „lume liberă” s-a dovedit a fi o lume în care există doar interese și nu altruisme, o lume în care „cîștigătorul ia totul”. Altfel spus, percepția faptului că nici unul dintre noii membrii ai NATO și ai UE nu a obținut statutul de „partener strategic” al protagoniștilor „lumii libere”, ci doar pe acela de vasal sau de servitor a determinat anti-americanism și euroscepticism ” în proporții de masă”.

Pe de altă parte, iluzia că admiterea în NATO și în UE este echivalentă cu o „condamnare la prosperitate” s-a dovedit la fel de fantasmagorică și de efemeră ca și cea menționată anterior. Din ce cauză ? Pentru că prosperitatea statelor din G 11 a înregistrat o dinamică decepționantă după acceptarea acestora – din „altruism”, desigur - la „masa bogaților”. Datele prezentate în continuare reflectă în mod indubitabil acest fapt.


CIPC – consumul individual în prețuri constante (2010); euro pps - o monedă convențională cu aceeași putere de cumpărare în toate statele din UE; * - date valabile pentru anul 2013. Sursa datelor primare: Eurostat, National accounts (ESA 2010).

Într-adevăr, faptul că nivelul de trai din Slovenia, cea mai prosperă țară din G 11, a reprezentat anul trecut doar 88,8% din nivelul de trai al maltezilor, cei mai săraci membrii ai UE, respectiv 50% din cel al luxemburghezilor, cei mai consumiști membrii ai UE, reflectă foarte clar că așa-numita „armonizare” a nivelului de trai în „marea famile euro-atlantică” este un mit în care nu mai crede aproape nimeni. Ca să nu mai vorbim că nivelul de trai a inregistrat în perioada menționată o creștere anuală de aproape 3% doar în cazul Poloniei și României, în timp ce nivelul de trai din celelate state ale G 11 a crescut foarte puțin sau a scăzut. Cu alte cuvinte: s-a scremut muntele și a născut un șoricel !

Evident, dinamica sub așteptări a nivelului de trai după aderarea la UE a statelor din G 11 a afectat dramatic ceea ce Edmund Burke denumea „parteneriatul dintre generații” (2). De asemenea, șomajul pe termen lung din G 11 (4 424 000 de șomeri în 2006 vs 4 122 000 de șomeri în 2014) reprezintă o disfuncție similară cu cea precedentă în ceea ce privește transferul de resurse de la generațiile actuale la cele viitoare (3).
În al treilea rând, guvernele din G 11 au încercat, la fel ca și celelalte guverne din UE, să contracareze șomajul endemic și contracția nivelului de trai prin creșterearea excesivă a datoriilor publice. Drept consecință, generațiile viitoare din G 11 vor fi constrânse să plătească datoriile nesăbuite ale generațiilor actuale, ceea ce reprezintă un fenomen fără precedent istoric.



PIB – produsul intern brut în prețuri curente. Surse de date: 1. Eurostat, Government statistics; 2. Ministerul Finanțelor Publice, Rapoarte și date statistice privind datoria publică.

Nota bene, cu toate că nivelurile datoriilor guvernamentale din eșantionul precedent sunt, în majoritate cazurilor, sub pragul de risc reglementat de CE și de PE (60% din PIB), riscul de insolvență al guvernelor din G 11, cu excepția Estoniei și Bulgariei, este în acest moment foarte mare deoarece creditorii de ultimă instanță ai acestor guverne sunt mari bănci occidentale care impun dobânzi prohibitive comparativ cu ceea ce se întâplă în zona vestică a UE.

În aceste circumstanțe, expansiunea Americii și a Europei Occidentale în zona fostului Tratat de la Varșovia, a fostei Iugoslavii și a altor zone afectate de conflicte latente reprezintă, înainte de orice, un fenomen emergent care implică riscuri extreme, un fenomen de tipul „unde dai și unde crapă”, un fenomen motivat mai ales de voința de putere și de lăcomia unor grupuri oculte de interese. În același timp, însă, eșecul aceastei expansiuni perfide, insidioase și brutale în cadrul căreia America și-a asumat rolul de bitzkrieg treiner reprezintă un început al sfârșitului hegemoniei americane la nivel global, o hegemonie care a devenit posibilă datorită imploziei fostului bloc sovietic.

În urmă cu doar un deceniu, expansiunea americano-europeană din „vecinătatea apropiată” a Rusiei, din Afganistan, din Orientul Mijlociu și din Nordul Africii părea de neoprit. „Invaziile umanitare” din Afganistan și Irak, „revoluțiile portocalii” din Ucraina, România și Basarabia, precum și nenumăratele„primăveri arabe ” și „războaie împotriva terorismului” au avut drept scop final un blitzkrieg mondial care să consacre odată pentru totdeauna hegemonia la nivel global a Americii. Acum, însă, acest blitzkrieg a devenit istorie, la fel ca și predecesorul său de acum 75 de ani. Dar care sunt cauzele acestui eșec fără precedent ?

Mai întâi, America a fost surclasată la sfărșitul anului trecut de către China în ceea ce privește nivelul produsului intern brut, al investițiilor și al competivității pe piețele globale (4). Această umilitoare detronare a SUA de către China a însemnat o iritantă înfrângere pentru nenumărații propagandiști ai „excepționalismului american” și ai „invincibilității” SUA.

Apoi, pusă cu spatele la zid de către numeroșii săi adversari euro-atlantici, Rusia lui Putin, ca să spun așa, a contraatacat devastator, astfel că liderii politici americani s-au văzuți nevoiți să renunțe în vara anului 2013 la invadarea Siriei și să accepte vrând – nevrând reunificarea din anul trecut a Crimeei cu Rusia. De asemenea, fulminanta ascensiune politică, militară și economică a Rusiei din ultimii ani va da peste cap, în mod sigur, scenariul paranoid al Washingtonului de „îndiguire” a Rusiei prin transformarea Ucrainei, a Georgiei și a Basarabiei în protectorate americane.

În sfârșit, așa cum am argumentat anterior, credința larg împărtășită acum două decenii în virtuțile democratice și organizaționale ale Occidentului s-a prăbușit pe măsură ce opinia publică din G 11 a conștietizat că Washingtonul, Londra, Berlinul și Parisul nu au nevoie de parteneri sau de aliați, ci de servitori harnici și umili, iar zona estică a UE a devenit un ghetou plin de mizerie, de „curbe de sacrificiu”, de manipulare psihologică și de resemnare.

Pe scurt, acestea sunt, în opinia mea, principale cauze care au determinat eșecul actualei expansiuni ideologice, militare și economice a Occidentului și sfârșitul hegemoniei americane la nivel planetar. În acest context, câteva mii de praghezi au întâmpinat acum câteva zile coloanele de tancuri trimise de Pentagon pentru a apăra Cehia de o „ipotetică invazie rusească” cu foarte multe panouri inscripționate cu o lozincă extrem de populară la nivel mondial: „Yankee go home !”. Oare de ce au folosit praghezii această frustrantă lozincă în loc să-i întâmpine pe vitejii soldați americani cu pâine și cu sare ?

Note: 1. Niall Ferguson, Marele Declin: cum decad instituțiile și mor economiile, Iași, Polirom, p. 11; 2. Ibidem, p. 23; 3. Eurostat, Population and social conditions; 4. International Monetary Fund, World Economic Outlook Database, October, 2014.