Şi poate că fiecare din noi a fost cândva unul dintre cei patru prieteni, luând pe sus pe cineva iubit şi ducându-l, prin rugăciune, în faţa Mântuitorului... Căci e oare o rugăciune cu lacrimi de iubire pentru celălalt altceva decât un mod de a-l lua pe sus pe cel căzut şi de a-l iubi până la a te urca pe casă, a sparge cu hotărâre tavanul, ducându-l până la picioarele Domnului şi spunând cu hotărâre: " Doamne, nu plec de-aici până nu faci o minune!"

Dar cat de puţine poţi face de unul singur... Iată că e nevoie de patru să ridice un om care nu se mai poate mişca, cu tot cu patul păcatelor sale...

Poate că fiecare din noi a fost cândva norocosul şi mult iubitul slăbănog luat pe sus de prieteni dragi şi dus fără amânare la sursă, unica sursa, a vindecării... Prin rugăciuni sau uneori la propriu. Să ne reamintim mereu să nu judecăm şi să nu ne supărăm pe nimeni, căci cine ştie cât de frumos se roagă în taină pentru noi...şi cine ştie de câte ori poate chiar rugăciunea sa neştiută decât de Domnul ne-a ridicat din patul neputinţei...

Şi poate că uneori fiecare din noi suntem doar un slăbănog neputincios şi singur, care îşi plânge de milă fără a înţelege măcar că suferinţa e doar din cauza păcatelor noastre... Simţindu-se trădat şi uitat pe nedrept de cei care considera el îmbufnat şi băţos că ar trebui să îl ia pe sus, acum când el e căzut şi nu se mai poate mişca...fără să se întrebe însă dacă nu cumva e acum singur din cauză că n-a dăruit niciodată nimic nimănui...sau din cauză că n-a iubit niciodată destul. Poate că nimeni nu l-ar fi lăsat să zacă acum singur, daca ar fi primit cândva, din preaplinul inimii sale lumină şi iubire, care să ardă pentru totdeauna, şi la bine şi la rău... Dacă n-ar fi primit cândva bucăţi vii de suflet din sufletul său şi inima din inima sa, care să bată acum cu putere când a lui a obosit....

Poate că suntem doar atât cât punem din noi în alţii şi ne putem ridica doar atât cât i-am ridicat cândva pe alţii. Poate că avem lumină exact atâta cât am dăruit altora şi trăim exact cât i-am ajutat pe alţii să trăiască. Poate că atunci când suntem căzuţi şi nimeni nu vine să ne ia de mână sau să ne ridice cu tot cu pat n-ar trebui să căutăm vinovaţi în altă parte decât în oglindă. Poate.

Aşa că... nu ne rămâne decât să mai cerem timp. Pentru pocăinţă. Şi pentru că de-acum încolo să ştim să ne dăruim mai mult.... Pentru că atunci când nu vom mai putea, să ne ia pe sus tot ce-am lăsat cândva mai bun din noi în alţii, pentru că atunci când vom cădea bolnavi şi nu ne vom mai putea mişca să ne vindece flăcările iubirii pe care le-am aprins în alte inimi...să dea ele navală să ceară Domnului să ne ridice.
Poate că nu murim doar în măsura în care nu murim în inima altora şi suntem iubiţi exact în măsura în care am iubit cândva pe alţii... Şi dacă ne plângem de vreo oarecare micime a inimilor din jur să privim cu atenţie... Să nu fie din cauză că nu le-am mărit noi dăruindu-ne lor, cu adevărat, forţându-le chiar noi să se mărească şi să ne încapă...

Să ne rugăm aşadar să mai fie timp ca data viitoare să învăţăm să trăim cât mai frumos în cei din jur şi să le îmbogăţim inimile cu inima noastră, dăruită toată, fără ezitare... Căci poate nu ar sparge nimeni tavanul vreunei case să ne poarte pe sus spre vindecare, dacă nu i-am fi spart chiar noi cândva tavanul inimii, forţând-o să ne primească toata iubirea... Şi toată inima!

Părintele Justin este pomenit în fiecare sâmbătă, cred că în fiecare biserică din ţară, de nu ştiu câte ori. Şi asta nu e din cauză că şi-ar fi pus iubirea la păstrare, ca nu cumva să fie rănit, sau că şi-ar fi protejat egoul, ca nu cumva să sufere, sau că s-ar fi dăruit cu rezerve, ca nu cumva să se piardă. Nu. S-a dăruit cu totul, fiecărui om care i-a călcat pragul, şi nu numai, a iubit cu lacrimi şi fără nici o condiţie, nu a avut aşteptări, decât de la sine însuşi şi nu a judecat, ci a iubit, cu mila. Părintele Justin şi-a dăruit inima fiecărui om pe care l-a întâlnit ţi a ridicat singur, cu iubirea sa, o ţară întreagă de slăbănogi. Şi poate pentru asta ţara nici nu l-a lăsat să moara, rugându-se atât de fierbinte pentru sănătatea lui, încât n-a avut ce face, ne-a ascultat, cu aceeaşi iubire părintească dintotdeauna, şi a mai rămas puţin pe cruce pentru noi...Şi greu va ajunge cineva să iubească la măsura sa, dar, iată, avem reperul cel mai viu- parcă din ce în ce mai viu- despre cum ar trebui să iubim şi să ne dăruim... Pentru că nici un tavan să nu ne poată sta vreodată în cale...

Duminica vindecării slăbănogului.

In care eu una mă rog pentru toţi cei care n-au ( n-am :) învăţat încă să trăiasca în alte inimi care să îi ia pe sus când ei nu mai pot.

Pentru toţi cei care n-au ( n-am :) învăţat încă să se dăruiască fără rest nu uneia, ci cât mai multor inimi, căci, iată, e nevoie de patru oameni arzând de iubire să ridice un slăbănog neputincios cu tot cu patul păcatelor sale...

Poate ca totuşi mai e timp...

Poate ca totuşi data viitoare va fi mai bine...

Doamne ajută să ne ridicăm, să ne luăm patul şi să umblăm, ridicând la rândul nostru pe cât mai mulţi. Care din ele o fi mai întâi? ...