Astăzi, în timpul referendumului din Crimeea, se fac deja bilanţuri, primele de după evenimentele din Ucraina. După ce Moscova fusese lovită (Udăr) frontal cu pumnul în faţă, iar noua putere de la Kiev cocheta cu ideea aderării Ucrainei la NATO, acum ne întrebăm unde se va opri Rusia cu înaintarea „glorioasă” a armatei sale.

Conştientă de slăbiciunile sale structurale şi de resentimentele pe care le-a trezit în popoarele din vecinătatea apropiată, Moscova îmbină tactica imperială, ameninţătoare, cu cea din sfera unei captatio benevolentiae. Ea aruncă asupra întregii Europe vălul dulce al unui eurasianism atotîngăduitor, în care popoarele vor fi eliberate de jugul dolarului şi de pacinginea unei oligarhii asociată marilor companii occidentale. Cel care este însărcinat să ducă acest mesaj de pace şi colaborare eurasianistă este Alexandr Dughin, un personaj pe cât de interesant, pe atât de misterios. Creaţie parţială a serviciilor secrete ruse, dar şi a unei familii a intelighenţiei europene tradiţionaliste şi antiatlantiste, emul al românului Jean Pârvulesco şi apropiat al lui Vladimir Putin, Dughin este vocea cea mai tipic rusească a momentului. El inspiră în acelaşi timp teamă şi încredere, născând speranţe pe care în secunda următoare cei care-l urmăresc şi le reprimă: să fie adevărat că Rusia vrea reconcilierea cu Europa? Să fie adevărat că ruşii nu mai sunt duşmanii noştri?

Rusia joacă prin Alexandr Dughin una dintre ultimele sale cărţi geopolitice, cartea tradiţionalismului instrumentalizat în univers imperial, pe modelul habsburgic. Vladimir Putin, cel care ar trebui să reprezinte tronul imperial, declara recent că Rusia nu vrea să dea lecţii de viaţă altor popoare. Cu alte cuvinte, Rusia şi-a lepădat pielea bolşevică, a revoluţiei universale, pe care, după afirmaţiile lui Dughin, ar fi îmbrăcat-o mai nou SUA, sau măcar o parte a administraţiei americane, în frunte cu celebrii neoconi sau neoconservatori. Eliberată de jugul revoluţiei mondiale, deci sătulă de a fi folosită în interes mondial, Rusia se vrea, totuşi, o civilizaţie aparte, sau centrul unei civilizaţii care uneşte peninsula Europa cu Heartland-ul asiatic, aşa numita Eurasia, pe care mitologiile popoarelor o reţin în tainiţele lor sufleteşti de la începuturi. Mitologia aceasta întemeietoare, care trece prin războaiele medice şi merge actualmente până în Iran, Turcia sau spaţiul indian şi siberian este atractivă prin aparentul ei non-sens, dar şi prin curajul proiectului. Un imperiu al popoarelor uscatului care să se opună unui imperiu atlantist, iată visul de aur al lui Dughin. Unde se află, în acest proiect, mitul modernist, occidental, al democraţiei, al drepturilor omului sau al economiei de piaţă? Răspunsul este: nicăieri! O lume eliberată de fantasmele ideologice ale modernităţii, care va încerca să conceapă viaţa socială în alţi termeni, mai precis în termenii unei Tradiţii pe care intelectualii care gândesc ca Dughin o văd departe în urma noastră, mai departe chiar de naşterea creştinismului. Dughin, ca majoritatea tradiţionaliştilor europeni, începând cu René Guénon, este de părere că toate religiile sunt ramurile despărţite ale aceleiaşi Tradiţii primordiale, pe care philosophia perennis ni le poate recupera încet, prin studiu şi sugestie bine ţintită. Eurasia este imperiul unor iniţiaţi, al unor iniţiaţi în Tradiţie. Atlantismul este Imperiul unor neiniţiaţi, cei care s-au îndepărtat de Tradiţie şi nu fac decât să navigheze în oceanul îngheţat al unui materialism vulgar şi inuman. Prin urmare, Dughin face ceea ce nimeni pînă la el nu ar fi năzuit: răstoarnă sensul Imperului Răului, de care vorbeau americanii, trimiţând expresia înapoi, la expeditor, cu înscrisul: destinatar necunoscut. Asta pentru că Rusia a redevenit, odată cu Putin, posibilul Imperiu al Binelui, ce urmează, spre deosebire de atlantişti, căile bătătorite ale Tradiţiei.

În actuala criză uraineană, o fărâmă revine şi românilor. Acelaşi Dughin afirma şi afirmă: dacă românii îşi vor regăsi neutralitatea faţă de Rusia (adică dacă vor lăsa în urmă apartenenţa la NATO), ei se vor putea regăsi cu fraţii lor moldoveni într-o nouă construcţie statală, „dodoloaţă”: România Mare va fi din nou posibilă. Cu condiţia de mai sus. Dughin propune, Domnul dispune!

Aceste cuvinte ale lui Alexandr Dughin dovedesc o cunoaştere a românilor, dar numai pe jumătate. România nu este membră NATO dintr-o dorinţă de răzbunare faţă de Rusia, deşi elementele istorice ar putea justifica o atare interpretare. Rusia acestui moment este mai slabă ca oricând şi nu din punct de vedere militar. Este însă mai slabă pentru că se joacă prea mult cu sentimentele popoarelor din vecinătatea apropiată: baltici, polonezi, români, ucraineni etc. Şi este mai slabă pentru că exact în partea sa asiatică a devenit mai nesigură pe ea însăşi. Rusia întăreşte în stil rusesc o graniţă vestică pe care n-o poate apăra de „pan-idei” (Haushofer), în loc să întărească statele din vecinătatea apropiată făcându-le reali aliaţi. Astfel, la propunerea lui Dughin, se poate răspunde simplu: să fie unire şi apoi vom mai vedea. Până atunci, rămânem într-o neutralitate de aşteptare.

Nu vrem răul Rusiei şi înţelegem miza spirituală a „Imperiului de pe urmă”, teoretizat de Jean Pârvulesco. Dar Euromaidanul a dovedit odată în plus cât de vulnerabilă este această Rusie care vorbeşte pe două voci atât de diferite: una a lui Dughin şi alta a unei oligarhii stăpâne peste resursele enorme ale ţării sale. Această Rusie nu este credibilă întrutotul la ea acasă, devreme ce un alt geopolitician rus, nu la fel de spectaculos, e drept, Dmitri Trenin, scria deja despre „Sfârşitul Eurasiei”. Poate ştia el ce ştia!