Cele câteva mii de elevi pe care i-am avut în anii de când continui să vin, adult întârziat, în fiecare zi la şcoală, m-au învaţat un adevăr simplu: să nu cer niciodată ceea ce presimt că nu voi obţine. Spus aşa, în puţine cuvinte, pare evidenţa însăşi, dar mie mi-a luat timp să pricep. Să nu duci grupul de copii spre un blocaj prin pretenţii nerealiste. Să nu iei niciodată în seamă o provocare ce ar putea fi escaladată. Să continui să speri chiar şi atunci când cei din faţa ta sunt inerţi. Iată câteva principii care pot face orice clasă, aflată în cea mai proastă condiţie, să înainteze. Şi nu vorbesc despre abandon în faţa elevului, ci despre mâna de fier în mănuşă de catifea a pedagogului realist şi tenace.

Ce mă uimeşte acum la guvernanţii României nu este atât trădarea, m-am obişnuit cu ea de la Ion Iliescu, cel care a dat ordin să fie executaţi cei care i-au patronat cândva cariera politică, şi de la Petre Roman, prim-vânzător al economiei româneşti. Nu. Ce mă uimeşte este pur şi simplu absenţa calculului. Un dresor de lei, un profesor şi un om politic au în comun faptul că niciunul, în nicio circumstanţă, n-ar trebui să ceară ceea ce presimt că nu pot obţine.

Să vinzi resursele naturale ale ţării ţine de o anume apucătură înrădăcinată în mentalitatea celui care ajunge la putere minţind şi promiţând ceea ce ştie sigur că nu poate îndeplini. Porcul râmă, lupul vânează căprioare şi politicianul român vinde ceea ce aparţine întregului popor, adică lui personal. Aceasta e legea nefirii pe la noi. Dar să-ţi imaginezi că poţi ridica sonde şi că acestea vor funcţiona ani şi ani la rândul în spatele cordoanelor de jandarmi, acesta e un delict de delicioasă naivitate. Orice profesor ştie că nu poate să-şi atragă elevii spre disciplina lui cu rafale de 2 şi 3. Orice dresor care intră în cuşca leilor ştie că nu-i poate bate şi umili pe cei ce-l pot omorâ cu o banală lovitură de labă.

Ce-am văzut până acum la Roşia Montană, Moşna şi Pungeşti sunt manifestări paşnice. Oameni care fac apel la lege, la drepturile omului, care depun plângeri penale şi se miră de indolenţa groasă a purtătorului de pulan, dulău dement în lesa Puterii. Oameni şicanaţi, loviţi, călcaţi în picioare, dar care încă îndepărtează blând pumnul ce le este îndesat grobian în gură. Oameni care ştiu că trăim pe o planetă finită, unde erorile sunt plătite, adesea, de generaţiile următoare. Oameni care au acces la informaţie şi care ştiu că Chevron e o maşină de făcut bani cu preţul dezastrelor ecologice îndurate de alţii. Încă e frumos şi bine totul, pentru că la mârlănie se răspunde cu îngenuncheri, scandări şi flori.
Ca profesor, dacă ignori că nu trebuie să ceri ceea ce presimţi că nu poţi obţine, te îmbolnăveşti cu nervii. Te acreşti şi începi să urăşti elevii, deşi ar trebui să-ţi urăşi propria prostie. Ca dresor te poate costa, în anumite cazuri, viaţa. Iar această posibilitate nu e, vai !, doar teoretică. Ca om politic trebuie să te consideri norocos dacă izbuteşti să fii înlăturat prin vot. Şi nu, nu trebuie 10 milioane de oameni ca să fii prins şi învăţat să respecţi oamenii pe care-i reprezinţi. Ajung câteva sute. Ca la Pungeşti.