Intamplare reală, aparent comică însă de-a dreptul tragică ce mi-a provocat stări pe care pur şi simplu nu îmi doresc să le am.

Aseară mi-am rătăcit telefonul. Nu a fost prima dată şi cu siguranţă nu cred că va fi ultima. Insă aseară chiar nu l-am putut găsi pentru mai multe ore ceea ce mi-a adus reacţii complet nepotrivite. A fost teribil sentimentul acela de panică penibilă ce mi-a invadat simţurile. A urmat căutarea disperată prin toată casa, începând cu lădiţele de jucării, frigiderul, maşina de spălat ( căci odată am reuşit să spăl un telefon pus acolo nu-spun-de-cine ) şi alte locuri mai mult sau mai puţin „potrivite” situaţiei. A urmat apoi scotocirea pe sub paturi şi dulapuri, ceea ce nu mi-a adus recuperarea nesuferitului obiect ci reîmperecherea unor papucei de diferite mărimi cu fraţiorii lor crezuţi rămaşi singuri pe vecie.

Văzând că nu o scot la capăt de niciun fel am ajuns, desigur, în pragul unei stări de nervozitate crescută certând aparatul ca pe un adolescent rebel ce nu doreşte să se înapoieze acasă atunci când doresc părinţii. In febra căutărilor mi-am amintit amuzată cum una dintre bunicile mele avea o soluţie „magică” la găsirea obiectelor pierdute folosind un ritual anume: punea un pahar cu faţa în jos pe care îl inchina nu-ştiu-cum şi rostea nişte incantaţii dubioase „forţând” astfel aflarea rătăciţilor. Sigur că la final striga victorioasă, deşi răsturna poate casa cu fundul în sus, că datorită reţetei magice a fost aflat obiectul pierdut.

Văzând că nu merge cu nervii am început cumva să port un „dialog” cu telefonul rugându-l să se arate la faţă. Sigur că nici asta nu a funcţionat.
Apoi m-am oprit, supărată pe mine pentru o aşa stare. In plin post, când te lupţi să rezişti la diverse ispite mai mult sau mai puţin grele, apare câte un nimic din acesta care te dă complet peste cap. Aşa de slabi suntem. Aşa de dependenţi suntem. Ne sufocăm instant la pierderea unor obiecte de care nu depinde existenţa noastră. Cel puţin la nivel teoretic. Nu ne putem permite să rătăcim telefonul, aşa am ajuns. Şi mai apoi subconstientul vine şi spune: păi daca te sună soţul sau păţeste ceva vreun bunic, sau avem o urgenţă şi nu putem găsi ajutor. In cazul unei nenorociri te gândeşti să te bazezi pe un telefon, nu pe vecinul tău aflat gard în gard cu tine, zid în zid. Şi apoi apare teama, sentimentul insingurării şi altele. Trăim într-o „mulţime solitară” şi ne punem viaţa în mâinile unui telefon, asta e oare bine?

Mustrându-mă pentru lipsa de „bărbăţie” mi-a fugit gândul şi am început să mă întreb cum am fi comunicat dacă nu ar fi existat telefoanele. Oare Dumnezeu avea ceva mai bun pregătit pentru noi? Dacă avea ceva pregătit, ceva neinvaziv, ce nu ne radia şi nu ne dădea astfel de dependenţe şi noi am zis: nu mersi, Doamne, mă descurc eu singur...

Fiul meu cel mare m-a trezit din reverie: mamă, e miercuri, trebuie să facem acatistul pentru M...
Ruşinată am luat repede cărticica de la el şi am citit pe nerăsuflate ceea ce trebuia. Şi când să pun cărticica la loc, acolo unde o ţin de obicei, în dreptul icoanelor Sf Andrei şi Sf Gheorghe, mi-am găsit şi telefonul. Il lăsasem acolo fără să bag de seamă atunci când am luat cartea pentru a i-o da fiului meu. Ceea ce mi-a venit în minte a fost ca sfinţii mi-au ţinut „mărul muşcat al Evei „ puţin deoparte, ori ca să îmi încerce răbdarea, ori ca să mai ferească un pic de radiaţii, ori ca să stau cu ochii doar la acatist fără să trag cu ochiul la ecranul telefonului. Sigur că vorbesc un pic poetic, dar a fost ca o lecţie, un duş rece.

Şi am rămas cu trei gânduri: că telefonul este ca o amintire urâtă de care ai vrea să scapi dar pe care nu îţi poţi permite să o uiţi, că firma de la care am telefonul a ştiut ce îmi vinde când m-a momit cu mărul muşcat...din care am muşcat toţi, şi mai ales că fiul meu citeşte mereu acatistul înaintea mea...