Nu mai are rost un alt comentariu legat de intervenția jandarmilor de la Pungești din zorii zilei de 2 decembrie. Am scris despre asta chiar aici și acțiunea lor nu m-a surprins deloc, ba chiar a venit ca o întărire a ceea ce presupuneam. Despre independența energetică, Ovidiu Hurduzeu a punctat, spun eu, decisiv în două articole generoase (link aici și aici)  menite să limpezeasă mirajul revoluției gazelor de șist, iar despre limitele monopolului statului asupra violenței legitime, Radu Iliescu a făcut (link aici) o analiză extrem de pertinentă. E adevărat, întrebări fără răspunsuri au rămas destul de multe, dar una în mod special îmi cere o dezlegare. Cum au devenit țăranii din Pungești inamicii Puterii? Răspunsul nu poate fi epuizat în următoarele rânduri, dar cu certitudine noi întrebări se vor naște.

E decembrie și o nouă revoluție e pe cale să se producă, în ciuda unei tăceri complice a presei din mainstream, în pofida discursului puterii și a abuzului.”Distrugerea creatoare” de la Pungești nu va decurge așa cum a fost planificată inițial în birourile căptușite ale liderilor progresului, fiindcă ”ultimii țărani ai Europei”, după cum spunea Noica, se opun. E poate ultima zvâcnire a unei societăți țărănești care ar fi trebuit îngropată de ceva vreme de istorie, o societate pe care mulți am încorporat-o și în ale cărei valori vom rămâne cu toții înrădăcinați multă vreme și care se încăpățâneză să reziste. Este finalul societății țărănești, o societate în care legile capitalului nu funcționează, în care profitul nu este scopul principal al muncii, în care fericirea poate veni prin a-ți dori mai puțin și nu prin a avea cât mai mult cum susține etica protestantă.

Acolo unde economia capitalistă își încheie socotelile cu pierderi, economia țărănească își trage folosul și își dozează osteneala, pentru a face apel la categoriile lui Mircea Vulcănescu, dar niciodată nu depășește pragul bunului simț, interpretat la rândul său de cele mai multe ori total greșit, ca lenevie și trândăveală. De aici reiese inadecvarea totală dintre cele două economii și mai ales dintre cele două concepții de viață, distincția dintre nevoia de împlinire a nevoilor și nevoia de acumulare continuă, dintre a avea pentru a trăi sau a trăi pentru a avea. „Casele noastre sunt pline de borcane cu gem şi dulceaţă, saci cu nuci, butoaie cu miere şi brânză, toate produse de noi. Nu suntem chiar atât de săraci. Poate că nu avem bani, dar avem apă curată şi suntem sănătoşi. Vrem doar să fim lăsaţi în pace”, sunt cuvintele unei protestatare din Pungești, citată cel mai des în aceste zile. Ele relevă perfect diferența culturală dintre ”Estul semicivilizat” și ”Vestul civilizator” și, mai ales, dintre cele două tipuri de economii.

Dar cum ar putea puterea să-l apere pe țăranul semi-civilizat în dauna unei corporații care îi promite independența energetică și profituri imediate? Pungeștiul arată încă o data, dacă mai era nevoie, fractura dintre clasa politică și talpa țării, distanța dintre cele două și conflictul care mocnește. Țăranul, care nu a reprezentat niciodată mai mult decât o unealtă în mâna celui care a deținut puterea, nu poate avea vreodată dreptate. Tocmai din acest motiv premierul Victor Ponta și-a permis să clameze frisonant: “Nu vom accepta ca 20, 30, 50, 70 de oameni să încalce legea!”. Abuzurile și violența legii care se încalcă pe sine au dovedit încă o data că dreptul este un drept la comandă, un mecanism de putere care are rolul de a disciplina și supune corpurile și în același timp că această violență instituie dreptul absolut al stăpânitorului.

Spre sfârșitul secolului XIX violența asupra țăranilor era un fapt banal, Radu Rosetti scria în 1907:

Fântânele/ Parahova. Locuitorii acestui sat fac cu proprietarul moșiei, Clucerul Ioan Mitescu, reprezentat prin arendașul Costea Gheorghiu, pe anii 1853, 1854, o învoială prin care ieau pentru ierbăritul vitelor un suhat pentru care au a plăti lei 2.400, câte 3 găini, câte trei ocă de lapte și 30 ocă de brânză îndeobște, de fiecare casă, pe amândoi anii. Cu ajutorul subcârmuirii oamenii sunt executați cu dorobanți, prin bătăi și fel de fel de batjocuri. – extras din opisele dosarelor din epoca regulamentară rămase la Ministerul de Interne.(…) Avea parte de dreptate atunci numai cine era în stare s-o cumpere sau s-o intimideze. Administrația cumpărată sau supusă marelui cultivator este cel mai vajnic instrument de obijduire. Chiar când prin excepțiune ea nu este coruptă (…) ea este pătrunsă de sentimentul că ar fi imprudent să se dea satisfacție țăranului împotriva proprietarului sau arendașului, căci astfel i s-ar da vânt, nu s-ar mai putea face nimic cu el iar țara ar fi dusă de ruină.

Astăzi, la Pungești, proprietar și arendaș = stat și corporație, țăranii sunt bătuți de jandarmi, iar vechea lozincă după care se înfăptuia Justiția la sfârșitul secolului XIX ”țăranul trebuie să știe de frică” este recuperată și resemnificată de un Guvern care reproduce astfel vechi relații de dominație.